Nu ar fi pentru prima dată cînd se vădeşte că avem o relaţie ambiguă cu valorile. Chiar şi atunci cînd le recunoaştem, nu reuşim să le preţuim ca atare. Mai precis, ataşamentul nu trece mai departe de festivismul superficial şi de declaraţii evlavioase, patriotarde. Felul în care este receptat Brâncuşi chiar în ţara sa demonstrează plenar exact această ambiguitate. Iată cîteva niveluri ale ei, de ieri şi de azi:

● În anii ’50, România a găzduit o importantă retrospectivă a sculptorului, dar asta nu i-a împiedicat pe unii critici să înfiereze artistul că face o artă burgheză, decadentă, că nu e deloc în linia proletcultistă.

● Din 2016 avem, prin lege, o zi naţională Brâncuşi, prilej de momente festive, chermeze, coroane de flori şi pelerinaje. Dar reuşesc aceste manifestări să ne aducă mai aproape de opera marelui sculptor? De creaţia autentică?

● Statul român s-a obligat, tot printr-o lege, să construiască un Muzeu Naţional Brâncuşi. Faptul că n avem ce pune în el nu i-a împiedicat pe iniţiatorii legii să se laude cu isprava lor, cu necesitatea, cu urgenţa ei. Muzeul, dacă va fi, o să fie o colecţie virtuală, cu opere reproduse sub formă de hologramă, cu un centru de cercetare/reflecţie, cu o tabără de sculptură etc. Şi, eventual, cu lucrări de împrumut. Asta în vreme ce ansamblul monumental Calea Eroilor de la Tîrgu Jiu, creaţie exemplară a lui Brâncuşi, un muzeu în sine, rămîne neclintit acolo unde l-a lăsat creatorul său. E prost întreţinut, cu restaurări de mîntuială, la periferia circuitelor culturale şi turistice importante. Atrage, anual, sute de tineri căsătoriţi din regiune care se fotografiază la Poarta Sărutului declarîndu-şi dragoste eternă. O imagine de fundal.

● Odată cu lansarea subscripţiei publice pentru achiziţionarea Cuminţeniei Pămîntului, ultima lucrare brâncuşiană de mare valoare din România (ar fi pentru prima dată cînd statul uzează de dreptul de preemţiune), se pune problema dacă vom reuşi să strîngem banii necesari, dacă sîntem cu toţii dispuşi să punem un preţ pe această valoare.

● P.S. Sper ca, odată stăpîni pe lucrarea lui Brâncuşi, să se găsească sprijin (inclusiv financiar) pentru artiştii contemporani. Asta pentru a da şansa unui viitor Brâncuşi să creeze aici, în România. (Matei Martin)