Dacă e adevărat că tot ceea ce s-a întîmplat – bun sau rău – în România acestor 23 de ani are legătură directă cu politica (de unde şi exasperarea mea faţă de cei care spun „Nu mă interesează politica!“ – dar viaţa ta te interesează, prietene?), la fel de adevărat este că, de peste două decenii, mass-media sînt oglinda fidelă a societăţii şi a statului.

Fidelă? Da, fidelă. Cu toate manipulările, distorsionările, frivolităţile şi minciunile fără de ruşine? Da, pentru că, din păcate, şi acestea fac parte din realitate, din viaţa şi existenţa societăţii şi a statului.

Una dintre problemele dezbaterilor noastre este aceea că uităm mai mereu să ne asigurăm că vorbim toţi despre acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, să definim termenii-cheie ai discuţiei. Conform dicţionarului, presa, ziaristica, jurnalismul, cu toate familiile lor de cuvinte, se referă doar la publicaţii, şi singurul termen care include audiovizualul este mass-media. În practică, şi primii termeni s-au extins de mult asupra Radioului, Televiziunii, Internetului – dovadă, de pildă, componenţa Asociaţiei Ziariştilor Români, a Clubului Român de Presă şi a altor organizaţii de breaslă. Ar fi timpul ca dicţionarele să constate realitatea.

Dar contează mai puţin natura suportului (hîrtie, ecran, difuzor), cît natura demersului jurnalistic. Şi ar fi bine să o spunem o dată pentru totdeauna: jurnalism înseamnă, în primul rînd, ştiri, reportaje, anchete, interviuri şi documentare. Editorialul, ca şi datul cu părerea la televizor, nu conferă calitatea de ziarist, drept care nici nu sînt abordate doar de ziarişti, ci şi de oameni de afaceri, actori, politicieni şi de oricine altcineva consideră că are ceva interesant de spus (şi i se oferă sau îşi cumpără spaţiu pentru asta). Dacă nu practică şi nu a practicat măcar în trecut celelalte genuri publicistice, un editorialist nu este ziarist mai mult decît un cronicar de carte.

Am insistat asupra acestor aspecte pentru că ele sînt direct implicate în evoluţia presei postdecembriste. După ce a trecut ceea ce aş numi entuziasmul fondator, cînd un cotidian central vindea peste un milion de exemplare zilnic, iar un săptămînal putea atinge şi tirajul de 300.000, interesul faţă de presa scrisă a scăzut constant, din mai multe motive: dezamăgirea socială, creşterea explozivă a audiovizualului şi apoi a comunicării pe Internet şi prin intermediul telefoniei mobile, scăderea puterii de cumpărare şi schimbarea priorităţilor financiare, scăderea interesului clasei politice (azi nu mai există ziare de partid) şi a oamenilor de afaceri etc. În aceste condiţii, presa a reacţionat renunţînd treptat la majoritatea genurilor publicistice de substanţă şi pervertindu-l pe singurul păstrat.

Astăzi, reportajul (de la cel social pînă la cel cultural, trecînd prin reportajul turistic şi de oricare alt tip) este o raritate aproape bizară; anchetele anilor ’90 au fost înlocuite cu „dezvăluiri la cheie“: cineva îţi vinde un document sau o informaţie şi tu o arunci ca atare pe piaţă, după care încep talk-show-urile despre subiect – nici vorbă de mers pe teren, căutat, descoperit, satisfacţia de a fi determinat pe cineva să spună ce n-ar fi vrut să spună etc.; interviurile au dispărut şi ele aproape cu totul, deşi sînt un gen iubit de public şi în ciuda faptului că avem oameni de valoare în toate domeniile, cu recunoaşteri internaţionale; documentare pe o anumită temă sau un anumit subiect – fie el şi de mare interes (de exemplu, riscurile seismice) – există şi mai puţine.

Cît despre ştiri, singurul gen publicistic cultivat cel puţin la fel de mult ca în zorii presei post-decembriste, acestea au fost transformate într-o variantă autohtonă: ştirea comentată. Exceptînd buletinele meteo, cu greu găseşti o informaţie „curată“: cine, ce, unde, cînd, cum? De regulă, ea e însoţită de un comentariu (insinuant sau direct acuzator) ori cel puţin de o aluzie sau un calambur (de multe ori jalnic).

Care este justificarea acestei evoluţii? Că publicul nu mai gustă genurile la care s-a renunţat şi nici ştirile clasice. Că „vrea sînge“, scandal, ceva tare. În vreme ce ziarele îşi explicau astfel transformarea, televiziunile nou apărute (în special cele de ştiri) preluau de la bun început laitmotivul şi se construiau ca atare.

Un sîmbure de adevăr există în această justificare. O parte din public este comod şi se plictiseşte uşor citind sau urmărind un reportaj. Preferă titlurile de Breaking News şi se distrează văzînd cum se-ncaieră invitaţii unei dezbateri.

Dar există şi alte explicaţii ale acestei evoluţii – obiective şi subiective. Obiectiv – un reportaj costă mult mai mult decît o discuţie în studiou. Şi e criză. Nu prea se plătesc salariile în presă – cu atît mai puţin documentarele ştiinţifice! Subiectiv – şi acolo unde sau atunci cînd sînt bani, e mult mai greu să faci un interviu deştept decît să aduci acelaşi om în platou (sau „să-l iei“ la telefon), faţă-n faţă cu doi-trei indivizi care-l urăsc, şi să laşi lucrurile „să se întîmple“, rolul tău de „moderator“ constînd în a-i împunge, din cînd în cînd, cu suliţa printre gratii.

Relativ recent, comoditatea jurnaliştilor şi precaritatea resurselor financiare au dus la apariţia „jurnalismului civic“ – prezentat, desigur, ca o mare cucerire a democraţiei. Concret: povestiţi şi arătaţi voi ce nu mai reuşim noi să acoperim.

Iar „deasupra tuturora“, vorba lui Eminescu, se aşterne, de cîţiva ani, plasa Internetului (iertat fie pleonasmul), cu marile sale atuuri: îţi permite să intervii oricînd, iar intervenţia apare instantaneu; ai asigurat anonimatul şi, chiar dacă semnezi cu numele real, te afli în afara oricărei răspunderi legale pentru cele afirmate (un ziarist care călcase în străchini pe blogul lui a susţinut cu seninătate că nu-i aparţine, nu l-a creat şi nu scrie acolo, ce dacă e şi poza lui!; e imposibil de probat contrariul, dacă n-ai folosit un IP propriu); răspîndirea e instantanee şi potenţial mult mai largă decît a oricărui canal media clasic; poţi să spui orice despre orice şi despre oricine.

În aceste condiţii, nu e de mirare că mass-media şi, în general, comunicarea publică sînt marcate de toate tipurile de greşeli posibile: de gramatică, de punctuaţie, de topică, de stil, de logică, de informare, de aritmetică şi, cu voia dvs., de ancorare în realitate.

Aceste observaţii nu sînt adevărate pentru unele dintre canalele specializate, de nişă (reviste literare, de arhitectură, design, teatru etc.) – dar acestea oricum nu pot fi încadrate la comunicare în masă.

Rezumînd, evoluţia mass-media din România poate fi caracterizată prin cîteva fenomene principale: cvasidispariţia genurilor jurnalistice de bază; o criză financiară tot mai gravă; cea mai severă fluctuaţie de personal din toate breslele, şi asta chiar în perioadele financiare mai bune; dispariţia accelerată a canalelor de presă; mutarea pe Internet; înregimentarea politică nedeclarată (cea declarată e perfect onestă); apariţia arbitrilor-jucători, „moderatori“ cu comportament de anchetatori care luptă la baionetă cu o anumită parte a invitaţilor şi le pun întrebări la care nu-i lasă să răspundă; scăderea continuă a nivelului profesional (consecinţă a celor de mai sus); scăderea audienţei generale.

De cîte ori am avut ocazia, am menţionat contraexemple, pentru că există totuşi în România ziarişti excepţionali şi chiar instituţii de presă cărora cu greu le poţi găsi vreun cusur. De data aceasta am să pomenesc doar două nume: Ciprian Plăiaşu, care – cu o determinare extraordinară, de multă vreme – face în „Adevărul“ reportaje-anchetă despre clădirile-monument aflate în stare de degradare, respectiv agenţia de ştiri Mediafax. Pe jurnalist nu-l cunosc personal; în Mediafax am avut privilegiul să lucrez.

Tema acestui număr din Dilema veche pare tristă, dar ascunde o speranţă. „România înapoiată“ trimite la jalnicele noastre rămîneri în urmă, dar poate fi privită şi ca o provocare: România ar trebui să fie înapoiată românilor.

Mutatis mutandis, mass-media ar trebui înapoiate jurnaliştilor adevăraţi. Nu e un lucru uşor, nici măcar – sau în special! – să definim ce înseamnă un jurnalist adevărat. Dar cred cu tărie că asta trebuie să ne propunem şi că e singurul mod prin care presa ar putea ieşi – inclusiv financiar – din gaura neagră în care a fost atrasă.

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi analist media.

Foto: V. Dorolţi