Poveștile straturilor de praf

Alexander RUBEL
Publicat în Dilema Veche nr. 842 din 28 mai - 3 iunie 2020
Poveștile straturilor de praf jpeg

Totu-i al meu, spuse praful,

mormîntul soarelui îndărătul întinderii pustii,

recifuri pline de vuietul apei,

infinita amiază, care încă pune în gardă

pe fiul piratului din Itaca,

vîsla ciobită de sare,

hărțile, cataloagele corăbiilor

bătrînului Homer.

(Peter Huchel, Mormîntul lui Odiseu, trad. Petre Stoica)

Nimeni nu a rezistat prea mult în Dobrogea. Grecii și-au menținut, începînd cu secolul al VI-lea î.Hr., vreme de cîteva secole, orașele de coastă, dar tentativele de a pătrunde mai adînc în teritoriu (în apropiere de Cogealac) au eșuat. Lui Ovidiu, Dobrogea i s-a părut îngrozitoare. Romanii au trebuit să fugă din calea goților și a altor popoare migratoare, și nici chiar turcii nu au rezistat prea mult. Cît despre nemți, care au venit în Dobrogea din regiunea Odessei, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, au zăbovit și mai puțin și, în afară de o mică biserică în satul tătăresc Atmagea, nu au lăsat nimic în urmă. Să fie oare praful de vină? Vîntul perpetuu – transformat azi de parcurile eoliene în electricitate – ridică în văzduh praful uscat al Dobrogei în miriade de particule care pătrund, vara, în orice fisură. Gura și nasul sînt protejate de asalturile lui permanente abia acum, cînd trebuie să purtăm măști de protecție. Acest praf e definitoriu și pentru multele situri arheologice – mărturii ale istoriei nestatornice a acestui loc. Unul dintre ele e satul lipovenesc Slava Rusă. Aici se afla odinioară un oraș de provincie roman – în perioada antică tîrzie, una dintre cele mai mari așezări fortificate din regiune. Locuitorii anonimi ai orașului din antichitatea tîrzie „Ibida” au lăsat numai urme arheologice ale vieții lor cotidiene, dintre care cele mai multe s-au prefăcut în praf. Puținele inscripții din epoca imperială romană indică, dacă ne uităm la nume, existența tracilor romanizați. Singurele mărturii ale existenței lor de odinioară sînt ceramica, metalele nobile și, uneori, osemintele; toate celelalte obiecte din materie organică s-au prefăcut în praf. Praful nu este doar manifestarea concretă a trecutului, a istoriei. Cuvîntul german pentru „istorie” – „Geschichte” – conține deja elementul stratigrafic al trecutului, ca element semantic: „Schichten” înseamnă „straturi”, depuneri de sedimente, rămășițe ale culturilor, praf. Praful trimite la trecut și – sau mai ales – în manieră simbolică: praful este acel tip de materie care nu mai este ceea ce a fost; e o materie care s-a transformat irevocabil, care și-a schimbat starea de agregare. În sfîrșit, praful trimite la trecut prin el însuși: totul e ireversibil și, prin aceasta, passé, adică „intrat în istorie”, transformat în mod irecuperabil.

Praful nu redevine de la sine lucrul care a fost odată. În aceasta constă și provocarea pentru imaginația, dar și pentru competența meșteșugărească a arheologilor și istoricilor: ei trebuie să reconstruiască din praf lucrurile de odinioară, să opereze deducții pornind de la aceste lucruri și să le insufle o viață nouă. Ceea ce poate avea grade de dificultate diferite. În Pichvnari, Georgia, bunăoară, unde coloniștii greci s-au stabilit cam în aceeași perioadă de timp ca în Histria și Argamum – pe celălalt mal al Mării Negre –, arheologii din Batumi și Oxford au dezgropat puținele rămășițe ale unei necropole. Caracteristicile și aciditatea solului au făcut ca din oamenii îngropați acolo cu mai bine de două mii de ani în urmă să nu mai rămînă decît praf. Oasele s-au descompus cu totul. Un inel de aur, pe ici, pe colo, și cîțiva dinți răzleți sînt singurele rămășițe ale vieții de altădată; unele dintre ele se prefac în praf la simpla atingere. Uneori, asta e tot ceea ce rămîne din noi, oameni care la vremea lor au rîs, au pătimit și au iubit.

Pe de altă parte, praful poate divulga secrete care, chiar dacă modeste, duc la descoperiri și la cunoaștere. Praful și sedimentele se aștern peste ruine și peste moștenirile oamenilor care au trăit cîndva în locuri căzute în uitare secole de-a rîndul. Straturile seculare de praf conservă artefacte și le păstrează pentru noi, devin o arhivă. Plăcuța de bronz din Ibida, fixată odinioară pe un echipament militar și care a căzut cu 1.800 de ani în urmă pe pămîntul Dobrogei – astăzi românesc, mai înainte turcesc și, cu multă vreme în urmă, roman –, ne povestește că Valerius, posesorul de odinioară al acestei plăcuțe și al echipamentului militar aferent, a slujit în unitatea de cavalerie a ofițerului Aponius. Dar, cel mai important, ne spune că Valerius a trăit cîndva cu adevărat, aici, în Ibida. Poate că și el a detestat vîntul care răscolește praful Dobrogei, la fel ca Ovidiu. La fel, straturile de praf și de sedimente din Ibida/Slava Rusă ascund tone întregi de cioburi de ceramică, care alcătuiau odinioară mii de amfore de transport și care, chiar fărîmițate în sute de mii de fragmente, ne povestesc despre imensa amploare a comerțului cu ulei de măsline, vinuri și sos de pește, de pe întreg întinsul Mării Negre și al Mediteranei. Nu există nici măcar un singur rînd scris de vreun cronicar antic despre acest mare oraș situat între Dunăre și Marea Neagră, și nici măcar de numele lui nu putem fi siguri. Și totuși, analiza cantitativă a obiectelor descoperite, mai ales a celor ceramice, alcătuirea așezării, vizibilă sub stratul de praf, precum și uriașa necropolă din afara zidurilor, ne arată că a Ibida a fost un oraș important al Imperiului Roman tîrziu.

piisus wc jpg jpeg

Dar la ce ne folosesc toate acestea? De ce scormonim în praf și căutăm cioburi fără nici o valoare pentru omul obișnuit, care nici măcar nu arată frumos? De ce scotocim prin poduri prăfuite după foliante străvechi? De ce se îngroapă cercetătorii săptămîni de-a rîndul în arhive prăfoase pentru a sufla colbul de pe acte vechi, documente și hrisoave, scoțîndu-le la lumină? Statul finanțează asemenea îndeletniciri și subvenționează institute, universități și academii unde lucrează oameni care descoperă că, în urmă cu 1.800 de ani, Valerius, supusul lui Aponius, și-a lăsat udul în Dunăre. Are nevoie „homo faber”, le trebuie inginerilor și chimiștilor industriei farmaceutice, care vor acum să salveze lumea în care trăim, această cunoaștere despre traiul de zi cu zi al unor oameni lipsiți de importanță, care au dat colțul acum două mii de ani? Cum poate trecutul prăfuit să mai aibă relevanță astăzi?

Omul se deosebește de animal prin faptul că știe ce anume a făcut ieri, știe ce înseamnă ieri și știe că ieri există – conceptual și în realitate. Filozoful Odo Marquard era de părere că lumea ar fi pierdută fără recursul la trecut: Viitorul are nevoie de origine se cheamă unul dintre volumele sale de eseuri. Fără cunoașterea pe care o avem despre propriu nostru trecut, dar și despre trecutul speciei noastre și al numeroaselor ei culturi, nu ne calificăm pentru fundamentala conditio humana. Originea și trecutul sînt o componentă decisivă a identității omului – ca individ, dar și ca parte a speciei homo. Și copiii orfani sau cei adoptivi, care știu foarte puțin sau nimic despre propria lor origine, pot – ca homo faber – să trăiască o viață cu totul normală. Interesant e totuși că, oricît de mult succes au și oricît de fericiți sînt în aparență, dorința de a-și afla originea îi va bîntui o viață întreagă și se vor strădui din răsputeri să afle ceva despre obîrșia lor. Cu cîțiva ani în urmă, am putut ajuta la memorabila reîntregire a unei familii, în România. Un tînăr din Germania m-a contactat și m-a rugat să-l ajut să-și găsească părinții biologici din România, pornind de la numele mamei sale, menționat în actele de adopție emise la începutul anilor 1990. Cu ajutorul unor jurnaliști am reușit să-i găsim, la marginea unui sat din județul Iași, pe părinții care, din cauza situației materiale precare – cu nimic ameliorată, între timp –, au dat bebelușul unui cămin de copii, în vederea adopției. Cînd l-am invitat, stingheriți din cale afară, pe norocosul tînăr, care a avut șansa să crească în sînul unei familii iubitoare din Germania, în coliba dărăpănată care ar fi trebuit să-i fie casă, pentru a-și întîlni mama biologică, acesta a trăit cel mai important și fericit moment al vieții sale. Ceea ce, în sens figurat, se traduce astfel: omul poate funcționa, „răzbește”; dar omul ca ființă determinată cultural e definit prin conștientizarea culturală a sinelui, întemeietoare de identitate, la care poate ajunge numai prin contemplarea originii sale spirituale. De aceea scormonim necontenit prin praf, an de an, cu ocazia fiecărei campanii de săpături.

De aceea este praful atît de important – ca materie, dar și ca simbol al eternității după care, ca oameni, tînjim. Autorul german Ernst Jünger ilustrează perfect această idee: „Ce ne impresionează atît de tare la aceste povești ale unor oameni pe care nu îi mai doare de mult nici un deget? Trebuie să fie un licăr de eternitate cuprins în clipă și în plăcerea ei. Scormonim podelele unui vechi castel; o rază de soare răzbate printre țigle și luminează jucăriile și insectarele pline cu fluturi. Suflăm praful de pe aripile care se deschid dintr-odată cu ochii ațintiți asupra noastră.” (Ernst Jünger, Sgraffiti).

Alexander Rubel s-a născut și a studiat în Germania. În momentul de față este director al Institutului de Arheologie al Academiei Române, filiala Iași și visiting senior research fellow la Jesus College din Oxford. Cea mai recentă carte publicată: Die Ordnung der Dinge: Ernst Jüngers Autorschaft als transzendentale Sinnsuche (2018).

traducere din limba germană de Matei PLEȘU

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.