„Obraznic ca porcul”

Era o vreme cînd porcii se plimbau pe ulițele orașelor și satelor nestingheriți. Bineȋnțeles că cei cu ceva stare, boierii sau negustorii, aveau slugi care le păzeau turmele de porci și rîmători, purtîndu-i prin păduri să se hrănească cu jir și ghindă sau prin bălți și prin pășuni pînă la ȋngrășare. Ceilalți, săracii, ȋși creșteau porcii ȋn bătătură, lăsîndu-i să se scalde ȋn noroaiele ploilor, hrănindu-i cu resturi, sub supravegherea tuturor și, ȋn fapt, a nimănui. Așa că porcii evadau adesea prin nuielele gardului, plimbîndu-se alături de cîini, ȋn căutare de hrană, pe ulițe, prin grădinile, prin curțile sau lanurile de cereale ale altora. Asemenea cîinilor fără stăpîni, porcii ȋși fac apariția ȋn reglementările urbane, considerați vinovați pentru menținerea unui climat insalubru și a unei igiene precare. De pildă, la 27 aprilie 1811, Agia și Spătăria, instituțiile care se ocupau de buna igienă și ordine a orașului București, impuneau primele reguli de îngropare a cadavrelor: gropile trebuiau să aibă „cel puțin 4 palme domnești de la capacul cosciugului”. Se argumenta că porcii și cîinii dezgropau adesea cadavrele, ȋngropate prin curțile bisericilor, oferind privirii și simțurilor imagini și mirosuri deloc plăcute. Treizeci de ani mai tîrziu, rîmătorii umblau ȋn cîrduri pe ulițele orașelor Călărași, Bîrlad sau Fălticeni, hrănindu-se cu resturile menajere aruncate de locuitori pe unde apucau fără să se supună măsurilor de curățenie și ȋnfrumusețare reglementate de Otcîrmuire: „Nu se poate ȋnțelege temeiurile pe cari se sprijină locuitorii orașului, de nu se supun la măsurile de curățenie, ȋncît multe murdalîcuri, ȋn feluri de obiecte lepădate prin oraș, au făcut ca rîmătorii să umble cîrduri prin oraș, pe ulițe”, scrie, la 13 august 1848, Ioan Paraschivescu, ocîrmuitorul orașului Călărași. Otcîrmuirea orașelor se supăra pe porci, porcari și stăpînii lor care nu ȋnțelegeau prea bine nici reformele, nici regulamentele, nici măcar dorințele intempestive de a se supune igienei și condițiilor sanitare. Asocierea asta dintre porci și cîini, umblînd fără sfială pe drumuri, se regăsește adesea și ȋn proverbe, spunîndu-se despre cineva că este „obraznic ca porcul”, dar și „obraznic ca cîinele”. „Obraznici”, porcii și cîinii hoinăreau ȋncă pe ulițe, tîrziu, la 1863, scormonind pămînturile celor două națiuni, unite acum, fără să le pese prea tare de noile reglementări care ȋncercau să construiască granițe și garduri.

„Curat, curat, ca un porc ȋn lac băgat”

Porcul ajunge adesea ȋntr-o serie de conflicte ȋntre diferitele nații locuitoare prin Moldova și Valahia. Pînă nu demult, moldovenii, muntenii, evreii, turcii, bulgarii, armenii, sîrbii, germanii sau italienii se chiverniseau cum puteau, uneori păruindu-se, deseori tolerîndu-se, colaborînd atunci cînd nevoia sau interesul imediat o cereau, ignorîndu-se ȋn cea mai mare parte a timpului. Porcul nu pare să fie un punct asupra căruia să se fi ȋnțeles. După cum se știe, musulmanii și evreii nu consumau carne de porc, tocmai din cauza igienei precare a bietului animal, adaptabil și hoinar. Astfel, porcul se strecura și el cum putea printre creștini, musulmani, evrei, instrumentalizat și de unii, și de alții, ȋn exaltarea fricilor cotidiene. Iată cîteva exemple: Scaunul de carne din mahalaua Podul Beilicului era rezervat doar turcilor „mosafiri”; măcelarii ar fi trebuit să taie și să vîndă doar vite mari și oi, furnizînd carne „curată” beilicurile beilor și altor oficiali turci ajunși cu treburi prin București. Doar că măcelarii, „tăind ȋmpotriva bunei rînduieli și carne de rîmători”, aduceau „nu puțină supărare la vederea numiților mosafiri”. Pitacul lui Ioan vodă Caragea, din 26 ianuarie 1818, redă măcelăria de pe Podul Beilicului turcilor mosafiri și incidentul se stinge fără prea mare vîlvă. Altădată, evreii se arată nemulțumiți de amestecurile cărnurilor de tot felul prin scaunele (măcelăriile) de prin orașe. Carnea și pîinea ar fi trebuit să fie din „belșug” ȋn toate tîrgurile și orașele Moldovei și Valahiei pentru a evita astfel orice nemulțumire și revoltă a norodului. Recitind pitacele domnești, observ că domnia este preocupată de alimentarea orașelor cu două tipuri de carne: de oaie și de vacă. Porcul apare doar atunci cînd stîrnește ceva controverse. Asta nu ȋnseamnă că populația nu se hrănea cu carne de porc, ci că porcul era un animal ușor de crescut și de comercializat pentru a acoperi nevoile casei sau dajdiile.     

„...cînd se vor ȋntoarce porcii de la cîmp”

Negustorii de rîmători se perindau prin tîrguri, dealuri și munți cumpărînd și adunînd turme de rîmători pe care le dădeau ȋn paza unor păstori sau porcari pînă la ȋngrășare. Cum mămăliga constituia mîncarea de bază a moldovenilor și muntenilor, ȋngrășarea porcilor se făcea cu ghindă, jir și iarbă, fiind plimbați prin bălți, păduri de fag și stejar. Porumbul era interzis ȋn hrănirea porcilor (așa cum era interzis și ȋn fabricarea de rachiu) pentru a asigura hrana săracilor. Cînd erau numai buni de sacrificat, rîmătorii erau mînați prin plaiurile Buzăului sau Vîlcii către Ţara Nemțească. Plecați cu porcii, porcarii deveneau stăpînii absoluți ai turmelor de rîmători, alunecînd printre responsabilități, epizootii sau vremuri grele. Meseria de porcar nu era una chiar de lepădat, dacă aveai ceva abilități ȋn dezvoltarea unei afaceri și ceva spirit ȋntreprinzător. Puteai crește cîțiva rîmători pentru tine și familia ta, pe care să-i valorifici apoi prin introducerea lor ȋn rețeaua comercială sau pur și simplu puteai să asiguri hrana alor tăi, plus simbrie. Granița asta ȋntre ce era al porcarilor și ce era al stăpînilor de turme devenea ȋnsă deseori fragilă și de aici nenumărate conflicte, păstrate ȋn arhivele timpului. Am să dau doar un singur exemplu: la ȋnceput de secol al XVIII-lea (9 aprilie 1712), Marin și Neagul din Negoșani, județul Buzău, sînt trași la judecată de marele șetrar Mănăilă care lăsase ȋn grija lor o turmă mare de rîmători. Departe de supravegherea stăpînului, purcarii (porcarii) au pus stăpînire pe turmă, sacrificînd nu mai puțin de 300 de purcei, trimiși regulat familiilor spre hrană. Dar purcarii nu s-au mulțumit numai cu asta, au mai vîndut și 92 de porci din turmă, pe ici, pe colo, pentru a-și rotunji veniturile. Amănuntele sînt importante pentru a ne da seama de mărimea unei turme, dar și de precaritatea contractului social, bazat pe oralitate și onoarea cuvîntului dat. Or fi sperat săracii purcari că vor fi prinși „cînd se vor ȋntoarce porcii de la cîmp”, adică niciodată. Au ajuns totuși la gros, chiar dacă au invocat că iarna grea, bolile și lupii s-ar găsi vinovați de „decimarea” turmei.

„Porcul strînge untură pentru altul”

Porcul este o binecuvîntare pentru orice familie, la ȋnceputul oricărei ierni, cînd verdețurile s-au topit, fructele toamnei s-au consumat, iar legumele uscate au devenit grețoase, după atîtea săptămîni de post. Untură, slănină, cîrnați, fripturi și alte preparate din carne și cu carne parfumează zilele de sărbătoare, cu mirosurile lor. După atîtea zile de mămăligă și curechi, o friptură pe cărbunii ȋncinși din vatră, cu murături și usturoi, părea mîncarea cea mai bună din lume. Mirodeniile, cucunarii, stafidele, alămîile, năremzile, menite a adăuga finețe și bogăție bucatelor de Crăciun, nu prea se regăsesc pe mesele săracilor. Pe multe dintre ele nici măcar nu le cunosc. Untura este cea mai importantă rezervă de hrană care asigură trecerea peste iarnă pînă la urzici și alte buruieni ale primăverii. Cu ea se pot face de toate: se prepară alifii pentru diferitele dureri și boli, la oameni sau animale, elixire de viață eternă, descîntece, se ung opincile iarna și toate ȋncălțările bățoase, se pune ȋn opaițe, să lumineze serile oamenilor ce se culcau odată cu găinile. Ştiați că rîia se trata cu untură veche de rîmător amestecată cu iarbă de pușcă și piatră de pucioasă? Că durerea de picioare trecea cu untură veche amestecată cu sînge de iepure? Că tusea se ameliora dacă ungeai tălpile cu untură? Că mămăliga de cu seară se prăjea dimineața ȋn untură? Că fasolea verde căpăta gust cu doi stropi de untură? Că porumbeii erau mai dulci prăjiți ȋn untură? După cum spune zicala, sărmanul porc, atît de hulit, strînge, pînă la urmă, untură pentru alții...

Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Tinerețile unui ciocoiaș, Editura Humanitas, 2019.

Foto: M. Groza