Tatăl Lilianei a fost cel mai mare duşman al angajării ei la bibliotecă. Adică de ce să stea fata pe un scaun să păzească nişte cărţi prăfuite, dacă era atîta treabă de făcut în casă? Cineva trebuia să mai meargă şi pe la pădure, aveau animale de îngrijit, plus că, la un moment dat, i-ar fi plăcut să-i rupă uşa şi vreo doi nepoţi. Cum se mai spunea pe la Coada Lacului – locul unde Bicazul se termină într-un ochi de apă prelung cît o lacrimă de rămas bun –, femeia ar cam trebui să fie păstrată pentru viaţa dinăuntru, nu pentru cea dinafara curţii. Iaca, na! Să piardă vremea într-o bibliotecă!? Pentru cîţiva lei...

Acolo, la ei la Hangu, cei mai mulţi dintre săteni încă aşteaptă seceta – cînd se retrag apele, se uită în zare, spre mijlocul apei, acolo unde era vatra vechiului sat, să-şi întîlnească umbra fostelor gospodării de pe fundul lacului. Sînt urmaşii celor strămutaţi atunci cînd s-a deschis şantierul „mării dintre munţi“ – cum titra presa pe la sfîrşitul anilor ’60 despre lacul de acumulare de la poalele Ceahlăului. Biserica, acoperită atunci de ape, n-a mai fost ridicată niciodată pe coama dealului, unde sînt acum casele cele noi şi, de fiecare dată cînd se prăpădeşte cineva prea tînăr sau vine pe capul lor vreo nenorocire de secetă, preferă să creadă că sfinţii de pe fundul apei trimit cîte o canonadă către muritorii care au făcut ca pînă şi sfînta catapeteasmă să ajungă bună de înecat.

Liliana a fost prima pe care am sunat-o. Începusem să caut rost printre ideile venite de la Organizaţia IREX, prin care Fundaţia „Bill & Melinda Gates“ răspîndea milioane de dolari către bibliotecile din toată lumea – adică trimiteau calculatoare şi se asigurau că în fiecare loc există un post de bibliotecar ocupat cu normă întreagă şi o conexiune la Internet –, iar din lista de posibile poveşti, a ei părea cea mai fără miez. Mi se spusese doar că Liliana face acolo, la bibliotecă, de toate. Şi, cînd auzi aşa, te cam gîndeşti că pe la noi „de toate“ înseamnă aproape întotdeauna mai nimic. Habar n-am ce duh m-a făcut să sun la Hangu, dar am făcut-o.

Cum poţi avea îngăduinţă faţă de ceea ce poate părea o idee sinucigaşă: să scrii despre biblioteci – fie ele de ţară sau de oraş –, a priori bastioane de derizoriu, într-o societate de cititori care prinde „cele mai bune“ locuri doar la coada listei? Consumul de carte din România încă ne plasează pe ultimul loc în rîndul ţărilor din Uniunea Europeană, avînd în vedere că un român cheltuieşte pentru cărţi cam 5 euro în fiecare an. Aşa că aş minţi să revendic orice urmă de entuziasm în impulsul de a o cunoaşte pe numita Liliana, oricine ar fi fost ea. 

* * * 

„Ştiaţi că există în România o bibliotecă unde rafturile sînt date cu vopsea roşie doar pe muchia de afară, care se vede? Nu, nu avem de-a face cu un exerciţiu estetic sofisticat, doar atîţia bani de vopsea a avut Liliana. ş...ţ Pantaloni negri, o cămaşă albă şi maximum 50 de kilograme. Părul ondulat îi încadrează faţa delicată şi de după ochelarii cu sticle groase se lasă văzuţi ochii despre care aveam să ştiu că plîng repede. Credeam că ochelarii au apărut din cauza cititului, dar m-a lămurit repede că este mai mult de atît – cu miopia progresivă s-a născut şi de asta nu a putut avea niciodată copii. ş...ţ Totul e făcut de mîna ei, fiecare scîndură, carte, calculator au fost urcate în această mansardă ca într-un ritual de purificare. Este bibliotecar de 22 de ani (deşi aş fi spus că atîţia ani are) şi mare parte din timp a încercat să se bucure de meserie într-un fost sediu de CAP, unde vara te topeai şi iarna îţi crăpa de ger pielea de pe mîini. ş...ţ Am urmat-o pe scările care duc la mansarda grădiniţei din Hangu – clădire nouă, cu tencuială proaspătă la vedere – şi, în faţa unor portiţe de lemn care ţin loc de intrare, s-a întors şi mi-a spus: «Am ajuns!». Îi străluceşte de emoţie toată faţa şi simţi aproape fizic cît de tare îşi doreşte ca ţie, trecător accidental, să îţi placă ceea ce vezi.“ (fragmente din „Instantaneee cu şi fără Liliana“, Căutătorii de poveşti, Humanitas, 2012) 

* * *

Cu Liliana am intrat în povestea asta cu poveşti, şi pentru că a fost începutul, şi pentru că e un fel de „fără sfîrşitul“. După un an, tatăl Lilianei a venit la directorul de la Biblioteca Judeţeană din Piatra Neamţ, de care aparţine şi mica bibliotecă din Hangu. Pe masa plină de cărţi a directorului, a strecurat un caş proaspăt. Recunoştea aşa că a greşit.

Am început să cred că poveştile astea, din locuri unde aparent nu sînt poveşti, ajung un lanţ al slăbiciunilor, care se întinde de cînd ne naştem şi pînă plecăm. Recent, Cristina Hermeziu, prietena mea de la Paris, scria pe blogul său de pe adevarul.ro: „Practic, Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu şi Vlad Petreanu s-au dus să deschidă la propriu uşa unor biblioteci de ţară, care îndeobşte nu există, de vreme ce viaţa s-o fi întîmplînd ea peste tot, dar cine ce habar are: şi-atunci jurnaliştii cu pricina s-au apucat să distribuie certificate de naştere sub formă de poveşti despre oameni şi cărţi, oameni şi cuvinte, oameni şi întîlniri...“ şi tot aşa... spune Cristina despre noi şi poveştile din biblioteci. Mi-a venit să postez un comment: „Cristina dragă, poate că ăsta este şi rostul poveştilor. Să ajungă la tine ca să le pui aură. La fel cum au deasupra capetelor îngerii pe care o prietenă comună îi atîrnă în pom de fiecare Crăciun. Ca să-i amintească de mama ei. Aşa şi tu, ai deschis o carte, ca să mai pot eu închide un cerc“.

Cristina susţine că sîntem fiecare dintr-o poveste, aşa cum sîntem fiecare dintr-o ţară, şi că viaţa este mereu în altă parte decît cea în care priveşti – zice ea, care acolo, în suburbia ei burgheză din sudul Parisului, scrie şi respiră încă în limba română. Rămîne de văzut dacă, într-adevăr, lîngă cărţi se coagulează ceva, o nevoie de alteritate, de relaţie umană, de celălalt. Un „pumn de cuvinte pe tastatura latopului“ sau mai mult ne-a transformat totuşi în „colportori – cei care fac poveştile să circule, într-o carte, la televizor sau la radio, într-o revistă, pe un blog“.

Am încă sentimentul că ceea ce conta cu adevărat am păstrat pentru mine, ca pe un mare secret. Călătoriile mele şi-au găsit rost abia cînd am aflat că pentru o bibliotecară ca Liliana, de la Hangu, cîţiva puştani dau log out la Crusader şi s-au apucat de pictat feţe de sfinţi pe baloane, doar ca s-o vadă pe Liliana zîmbind. Sau cînd m-am oprit, mult mai mult decît mi-am propus, să aflu cît se poate despre Gigi Sinatra. Sau cînd m-am lăsat trimisă acasă, scurt, cu-o înjurătură, de un veterinar cu darul băutului, pe care încercau să-l ascundă toţi, şi el tot apărea hotărît să strice poza de familie dintr-o bibliotecă măruntă, pitită după tufe de nu-mă-uita. Nu i-a ieşit!

Poate nu degeaba scria Cristina pe blog că m-am aşezat, într-una din poveşti, la masă cu un carré de dame, „pe o faţă de masă grea, din catifea de culoarea pămîntului“, ca o Şeherezadă la poveşti de înduplecat moartea. Am plecat la drum mai tîrziu decît colegii mei de călătorie şi am fost mereu sub presiunea de a-i prinde din urmă. Pînă într-o zi, începută în zori cu nişte poveşti trimise Sabinei Ştirb – omul din „umbra“ acestei campanii. Era ziua în care aş fi putut, la căderea serii, să mai dau de la mine doar un post-scriptum: „călătoare de carieră, şi-a găsit tragicul sfîrşit la volanul maşinii în care îşi petrecuse mare parte din viaţă“. Accidentul s-a consumat, dar finalul fie m-a ratat el, fie l-am ratat eu (Slavă Domnului!). La cîtva timp după ce am reînceput să îmi folosesc mîna dreaptă, scriu că nu există privilegiu mai mare decît să fii liber. De frici, de dorinţe sau de finaluri. La fel ca fiecare dintre oamenii pe care i-am găsit în această călătorie fără sfîrşit.

Irina Păcurariu este jurnalistă. În 2012, a realizat, la TVR 1, emisiunea România deşteaptă.

Foto: Liliana Pintea