Poveste de dragoste cu năbădăi

Mihai DUŢESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 614 din 18-25 noiembrie 2015
Poveste de dragoste cu năbădăi jpeg

– despre relaţia dintre arhitect şi beneficiar –

Contribuţia mea nu poate fi decît ceva schematic şi mai ales foarte subiectiv, venind direct din experienţa mea de lucru. Pe scurt şi foarte abrupt, am să-mi vărs într-o singură frază toată înţelepciunea dobîndită empiric în cei 11 ani de practică, în legătură cu acest subiect: în România de azi singurele 2 (două) instrumente pe care le ai la dispoziţie ca arhitect pentru a contracara atacurile beneficiarului sînt banul şi legea. Atît, şi nimic mai mult. Ce încerc să spun e că beneficiarul face un pas înapoi şi-şi mai temperează pornirile tehnico-artistice doar atunci cînd îi este invocat argumentul financiar („Asta o să vă coste mai mult decît ce v-am propus eu, şi nici nu aveţi vreun cîştig pe alte planuri, ci din contra…“) sau cel juridic („Nu ne permite legea să trişăm cu etajele, riscaţi să fiţi dat în judecată de vreun vecin…“). Restul argumentelor – tehnice, estetice, culturale – în 90% din cazuri sînt cel mult acceptate politicos în cazul unui client mai educat, dar tot el ştie cel mai bine cum să-şi investească banii (banii lui), şi nu tu (că nu-s banii tăi), arhitectule. Tu eşti eventual un băiat simpatic, care a făcut nişte ani de şcoală şi şi-a scos ştampila aia; oricum, zi mersi că te‑a ales pe tine din miile de arhitecţi de pe piaţă: „Acuma, pe criză, e foame, e foame mare, nu? Lasă, că dacă ne înţelegem, o să mai aveţi de lucru! Dacă e, vă recomand şi la alţii, că aşa se face, din recomandare în recomandare, nu?“ De aceea, de cele mai multe ori, pentru a cînta totuşi în strună şi zeului arhitecturii, pentru a-ţi respecta principiile profesionale, cu alte cuvinte, este indicat să nu‑i aduci beneficiarului argumente de natură subiectivă sau chestii prea teoretice, conceptuale, pentru că sînt perfect demolabile din perspectiva lui: „Aha, deci am ajuns să plătesc damblalele tale…“, ci e bine să păstrezi permanent un discurs paralel, cît mai pragmatic, cu referire la buget, permisivităţi legislative şi, eventual, şi ceva despre funcţionalitate – am observat că oamenii lucizi şi cît de cît inteligenţi apreciază şi acest criteriu. Res­tul îl ţii pentru tine şi-ţi faci meseria cît de bine poţi, cu bună-credinţă, ca un chirurg care, atunci cînd trebuie să opereze, nu-i explică pacientului absolut toate dedesubturile tehnice ale intervenţiei, pentru că nu vorbesc aceeaşi limbă.

Pe de altă parte, personal, poate n-ar trebui să mă plîng: aşa cum, acum mai bine de zece ani, pe cînd boboceam într-un birou-garso­nie­ră al unui arhitect mai în vîrstă şi mă miram cum dracului omul ăla avea numai clienţi de cea mai joasă speţă, indivizi dubioşi care îl sunau din Vama Năd­lac (unde descărcau un container cu pui congelaţi, spre exemplu) şi-l ameninţau că-i taie copiii cu sabia dacă nu-i rezolvă urgent nişte manevre pe la sector cu o autorizaţie de construire sau mai ştiu eu ce, aşa şi eu, din contra, am avut cumva noroc de oameni cel puţin dialogabili, dacă nu chiar de bun-simţ – cu unii am oareşce relaţii de amiciţie, deja, după cîţiva ani de servicii prestate în folosul lor, servicii care cel mai adesea s-au tradus în proiecte speculative de pe urma cărora ei au făcut profit, şi atunci m-au apreciat şi mai mult, şi mai mult… Da, e trist, ştiu. Dar nu e cel mai trist cu putinţă – a se vedea exemplul de mai sus, cu săbiile şi puii congelaţi.

Lucrurile ar putea sta însă ceva mai bine în ecuaţia asta, care de fapt e mai complexă decît pare, pentru că nu e vorba doar despre arhitect şi beneficiar. De altfel, sînt convins că deja stau ceva mai bine decît acum 10-15-20 de ani. Sînt mai multe paliere unde e loc de mai bine:

Legea – aici e mult de vorbit, dar în principiu, cu excepţia cîtorva derapaje de tipul Codul Construcţiilor, de prin 2006 (?), blocat din faşă graţie efortului cumulat al organizaţiilor profesionale (Ordinul Arhitecţilor, Uniunea Arhitecţilor, Registrul Urbaniştilor – cu sprijinul organizaţiilor internaţionale de profil), cînd se dorea anularea întregului pachet legislativ din domeniu (arhitectură, urbanism, planificare teritorială, restaurare, proceduri de autorizare, disciplina în construcţii, aparat administrativ, norme de aplicare etc.) şi elaborarea unui Cod unic care să le cuprindă pe toate, Cod care însă omisese – voit sau nu – nenumărate chestii bune şi funcţionale din vechea legislaţie, cu excepţia unor astfel de situaţii, deci, lucrurile au evoluat şi sper să nu se strice, pentru că există permanent presiuni, iar cei care le exercită sînt înarmaţi cu exemple din „ţările civilizate“ în care, într-adevăr, profesia de arhitect a fost aproape complet înghiţită, redusă la zero. E foarte mult de vorbit, cum spuneam.

Educaţia arhitecţilor – personal, cred că indiferent de contextul în care evoluezi, dacă ai o educaţie profesională cît mai solidă, rezultatul muncii tale nu are cum să nu aibă unele calităţi. E ca la gimnastică: te antrenezi pentru o săritură de 8, sari, mai greşeşti, aluneci un pic, iei 7 şi ceva. În schimb, dacă tragi tare şi te antrenezi pentru o săritură de 10, oricît ai greşi, tot îţi rămîne de un 9. Legat de asta, probabil că e important ca media să fie cît mai ridicată, pentru ca mulţimea de lucrări anonime care umple oraşele să fie cît mai decentă – vezi exemplul cel mai des invocat al Austriei sau al altor ţări mai de la vest, ale căror sate sau suburbii, fără a avea clădiri singulare, cu valoare arhitecturală, prezintă totuşi un fond general absolut acceptabil, departe de caracterul toxic al localităţilor noastre.

Educaţia clienţilor – de obicei, clienţii care apelează la serviciile unui arhitect, slavă Domnului, au mai ieşit din ţară în ultimii ani şi, chiar dacă n-au vrut, tot s‑au lovit de exemple de bună practică în afară. În plus, în mediul online există suficient de multe site-uri de popularizare a arhitecturii. În urmă cu vreo 15 ani, am rămas puţin perplex cînd un coleg mi-a zis că, după părerea lui, revistele acelea de consum de tipul Casa de Lux chiar au făcut un serviciu profesiei noastre, deşi erau pline de proiecte care ţipau de atî­ta prost gust. Cum aşa? – am întrebat. „Păi, măcar îi educă pe oameni şi le arată că pentru a face un proiect aşa frumos ca-n revistă e nevoie să apeleze la un arhitect.“ Cam acolo eram acum 15 ani, la conştientizarea diferenţei dintre arhitectură, agricultură, arheologie; azi lucrurile stau în mod evident un pic mai bine. 

Administraţia publică – organele de avizare şi autorizare, corupţia, faptul că legea, atît cît e, nu se aplică, din motive de corupţie sau pur şi simplu din neprofesionalism – care e din cauză că salariile din administraţie sînt cu adevărat mici şi prea puţini specialişti sînt tentaţi să lucreze în atare condiţii, motiv pentru care legea, spre exemplu, nu impune ca arhitectul-şef al unei localităţi să aibă studii de arhitectură sau urbanism –, legea spune ceva de genul că este recomandabil. De aceea, există arhitecţi-şefi ai unor localităţi deloc lipsite de însemnătate (Bran, spre exemplu – ştim cu toţii halul în care a ajuns să arate, în doar cîţiva ani), oameni absolut onorabili, dar cu studii de silvicultură, sau medicină veterinară, sau foşti excavatorişti. De altfel, pînă şi în Bucureşti există sectoare în care arhitectul-şef nu are studii de specialitate, arhitectură sau urbanism, ci ceva, orice, dintr-un domeniu aşa-zis complementar. E greu de crezut că cineva cu studii dintr-un domeniu complementar poate înţelege problematica deloc lipsită de complexitate a dezvoltării urbane, a planificării teritoriale sau a calităţii construcţiilor. Asta aşa, ca cerinţe minime, înainte de a începe să vorbească aceeaşi limbă cu un arhitect care îi încredinţează un proiect, pentru a i-l evalua şi a i-l autoriza.

În fine, închei aici – pe tema asta se poate scrie, bine-mersi, un roman.

Mihai Duţescu este arhitect şi scriitor. Autor al romanului Uranus Park, o carte în care e vorba, printre altele, despre relaţia dintre arhitect şi clienţi.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.