Din istoria matematicii am înțeles un lucru: atunci cînd dai de o problemă aparent insolvabilă, îți trebuie un punct nou de observare și soluția va apărea cu claritate. De pildă, atunci cînd au fost rezolvate ecuațiile de grade mai mari, de fiecare dată au fost introduse noi seturi de numere: cele negative, cele raționale, cele iraționale și așa mai departe. Cine privea ecuația din perspectiva aceasta nu mai avea dificultăți cu înțelegerea ei. Partea grea era însă să găsești unghiul, să plasezi problema în contextul potrivit.

Două întîmplări recente legate de cenzură mi s-au părut semnificative, relativ la acest unghi optim din care trebuie să le abordezi ca să nu bați cîmpii. Una este interzicerea accesului președintelui Trump la rețelele de socializare. S-a spus că interdicția este un act de cenzură și de discriminare: cum de alți instigatori, precum ayatollah-ul Ali Khamenei, sînt lăsați să zburde în continuare pe rețele, în vreme ce președintelui Trump nu i se mai permite accesul la propriile conturi? Cum mai este respectat, în cazul lui, dreptul democratic la libera exprimare? Nu mă refer aici la tweet-urile lui care ar putea părea îndemnuri la „insurecție”, ci în general la exprimarea opiniilor sale politice, chiar și radicale.

Aici intervine problema de perspectivă de care spuneam: în ce mod folosesc rețelele de socializare Donald Trump și Ali Khamenei, ce reprezintă ele pentru fiecare dintre ei? Liderul iranian conduce un regim autoritar și prea puțin contează că o face și pe Twitter. În schimb, Donald Trump folosește rețelele de socializare pentru a eluda filtrarea democratică a mesajelor sale. Într-o democrație, mesajele politice sînt validate prin mass-media, unde are loc o dezbatere publică. Donald Trump – și nu numai el – eludează mass-media și prin intermediul rețelelor de socializare livrează direct electoratului mesaje brute, în doze-șoc. Rețelele de socializare sînt pentru Donald Trump și alți populiști ca el o cale în sine de cenzurare a parcursului democratic al mesajului politic. Desigur, nu e integral vina lui Donald Trump că s-a ajuns aici și nici nu încerc să neg caracterul destul de brutal al interdicției, dar nu acestea din urmă constituie fondul problemei.

Am remarcat deja de cîțiva ani obiceiul periculos al politicienilor de a nu mai ține conferințe de presă, recurgînd la calea facilă de comunicare publică directă prin mesaje pe Facebook. Nu doar că nu se mai întîlnesc în dezbateri publice – sau o fac, dacă o fac, o dată la patru ani, cînd sînt alegeri –, ci nu se mai obosesc nici măcar să se întîlnească cu jurnaliștii. Se spune că mass-media este cîinele de pază al democrației, dar ce incintă mai păzește presa dacă politicianul stă în altă casă (și nu se mai lasă scos din ea)?! Ne mirăm de amploarea fenomenului fake-news, dar boicotăm din ce în ce mai apăsat redacțiile de presă. Americanii sînt uimiți acum de amploarea polarizării din societate, dar nu doar Donald Trump nu mai crede în rolul de mediator social al presei, presa însăși s-a polarizat.

Celălalt exemplu la care vreau să mă refer e din sport. Mai exact, din sumo. Există pe YouTube un grup de entuziaști care urmăresc marile turnee de sumo transmise de televiziunea publică niponă, fac înregistrări, le selectează, le editează și le postează pe YouTube. Pasionații din întreaga lume ai acestui sport, care nu sînt, bineînțeles, abonați la televiziunea NHK, au acces astfel în aceeași zi la meciurile din timpul turneelor. Asta s-a petrecut pînă anul acesta, la turneul de Anul Nou. Cineva de la televiziune bănuiesc că a pus piciorul în prag și acum videourile de pe YouTube sînt întrerupte de mesajul „Conținut blocat”. Alte postări sînt șterse cu totul. Mai poți vedea unele meciuri, dar nu pe toate. Este cenzură? Iarăși e nevoie, cred, să precizăm la ce înțeles al termenului ne referim. De acord, este o muncă și aceasta de a „filma” televizorul, a selecta și edita materialul filmat, a-i adăuga informație și a-l asambla și posta pe YouTube. Dar există și niște drepturi reglementate de difuzare publică a turneelor de sumo și, desigur, și un cost de producție pentru televiziunea niponă. Nu este vorba de cenzură, ci de un proces de echilibrare a circulației informației, care trebuie să ajungă să răsplătească echitabil investițiile fiecăruia. Gratuitatea Internetului este doar o iluzie.

Sînt două situații în care mai degrabă ne jucăm cu cuvintele și ne lamentăm ipocrit că avem de-a face cu cenzura. Dau și două pilde de cenzură propriu-zisă, ca să vedem mai clar diferența. Sînt exemple pe care ar trebui să le pricepem poate mai bine decît alții, întrucît sînt din spațiul ex-comunist, pe unde am trecut și noi și unde, se poate spune, în secolul trecut s-a brevetat cenzura. Unul e cu Stalin la birou, tăind din articolul de fond din Pravda pe vremea Marii Terori și adăugînd frazele care trebuie. E cenzură fără mănuși, în toată splendoarea ei. Chiar și aservită și extirpată de aproape orice conținut propriu, presa era în continuare corijată. Celălalt exemplu e cules din cartea de memorii a traducătoarei Michaela Ghițescu, am mai scris despre el. În România comunistă, după o anume dată, nu mai exista, bineînțeles, cenzură oficială. A, desigur, traducătorul trebuia să trimită manuscrisul la un for socialist de consultare, care ștampila discret și grațios, cu o imagine suavă, cum ar fi un porumbel, paginile care îi plăceau. Traducătorul și redacția editurii luau înapoi manuscrisul și începeau să își stoarcă creierii ce a putut deranja în paginile fără porumbei și să încerce să dreagă textul, dacă nimereau și dacă se mai putea. Numai așa cartea putea fi publicată, cu toate paginile pupate de buzele suave ale cenzurii „inexistente”.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.