În limbajul cronicarilor a descăleca un tîrg sau o ţară însemna a întemeia. Coborîrea de pe cal a descălecătorului, instalarea lui directă pe pămînt erau începutul punctual al unei aşezări de durată. Mişcarea se întrerupea în locul viitoarei organizări a spaţiului de multe ori virgin. Norocul unui domnitor – aflăm din Fraţii Jderi – se putea întrupa într-un cal. Armăsarul alb, Catalan, şi fiii lui încălecaţi de Ştefan cel Mare aduc izbînda în războaie. Zmeul din basm îşi ţine puterile în afara corpului, în tot felul de vietăţi. În popor umbla vorba că bidiviul lui Ştefan, sălbăticit, trăieşte în păduri, în zilele noastre şi nu-l poate prinde nimeni. În grajdul gospodarului comun stau cai de ham, de povară, de călărie, bălani, murgi, pintenogi, şoricii, rotaţi, vineţii, ţintaţi, umblînd la pas, la ţăcăneală, în copci sau lupeşte. Fascinaţia o exercită însă tovarăşii extraordinari ai haiducului şi ai eroului de basm fantastic; cai cu două sau mai multe inimi, fără splină sau cu corn în frunte, cai de aramă, de argint sau de aur, mînji născuţi miraculos din seminţe ingerate de iapă. Corpul calului e palid conturat în oralitatea artistică, în schimb harnaşamentul de preţ e descris cu minuţie: „Vînăt bidiviu / Cu cioltar de fir / Ciucuri d’ibrişin / Ciucuri de argint / Lungi pînă-n pămînt“. Voinicul victorios în luptele purtate cu neamul şerpesc fabulos îşi echipează calul cu trofee ofidiene: „Şeuliţa lui / Falca zmeului, / Chinguliţa lui / Doi balaurei / Cu capul de zmei, / De coade-nnodaţi, / La guri încleştaţi; / Frîuleţul lui / Două năpîrci verzi, / De coade-nnodate / La guri încleştate“. 

Calul haiducului Corbea, Roşul, este cel mai spectaculos din sfera baladescă. În timp ce stăpînul zace în închisoare, Roşul stă ascuns în grajd de piatră sub pămînt închis cu lacătul cît cofa. Mama lui Corbea îl hrăneşte cu jăratec, îl spală cu vin, îi pune cioltar de argint care „Face dîră pe pămînt, / Cum n-am văzut de cînd sînt“. Sub şa stă o perniţă înţesată cu pietre scumpe. Cînd se umflă Roşul în tafturi se cutremură pămîntul. Nechezatul lui dărîmă casele. În sfîrşit, Roşul sare peste zidul curţii domneşti scăpîndu-şi stăpînul de moarte. Uitam să spun că vorbea ca mine şi ca domniile voastre. Calul lui Harap-Alb rămîne exemplarul suprem al speciei în poveştile româneşti. Răpciugos, „grebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele“, calul de mire al craiului tată se transformă în animal tînăr şi intră astfel într-o serie de uniuni ale contrariilor dominantă în basmul cu pricina: cerşetoare-sfîntă, crai-urs, stăpîn-slugă (Harap-Alb) şi bărbat-femeie (Spînul). Secretul acestui basm, fie vorba între noi, stă în rolul Spînului. Aparentul impostor este maestrul de iniţiere al eroului, maestrul ascuns pe care povestea îl ocultează pînă la capăt şi-l face să moară năprasnic ca un răufăcător. 

La masa mare de nuntă se cînta balada letinului bogat „şi de lege lepădat“. Cîntecul epic istorisea isprăvile nunului mare care la porunca socrului mare sare cu calul peste şapte ziduri şi peste şapte buţi. Salturile extraordinare sînt impuse de rezistenţa rituală a neamului miresei. Cîntările funebre vorbesc despre calul „negru mohorît“ conducător al sufletului din lumea viilor în aşezările morţilor. În săptămîna Sfîntului Toader apăreau enigmaticii flăcăi cu atribute cabaline, cozi şi copite de cal, numiţi caii lui Sîntoader. Ei le înspăimîntau pe fetele care urzeau pînză în perioada amintită. Lucrul cu firele era interzis, dar firele de păr din capul fetelor spălate cu homan sau iarbă mare creşteau cît coama iepelor. 

După repedea ochire asupra cailor mitologici şi rituali, fără a-i uita pe fraţii lor normali, vă recomand să nu le mîncaţi carnea fiindcă pe strămoşul lor l-a încălecat întîi o femeie şi l-a spurcat. Pe somnoroşi şi pe apatici să-i puneţi să se spele pînă în zori cu apa din care beau caii. Fetele care văd un cal alb de Bobotează se mărită peste an. Babele să se ferească de a vedea acelaşi lucru, căci vor muri curînd. Cînd vă uitaţi în ochii magnifici ai unui cal, să nu uitaţi că, după tradiţie, vrea să vă omoare. Pînă la amiază nobilul patruped e prietenul omului. După-amiază îşi schimbă gîndurile şi vrea să-şi ucidă stăpînul ascultînd de mersul soarelui. Oricum, puneţi-vă o hîrcă de cal într-un par al gardului, iar potcoava de cal pierdută bateţi-o în pragul dumneavoastră de metal. Veţi avea noroc cu carul.  

Şerban Anghelescu este etnolog.