Noțiunea de populism are o conotație negativă. Populiștii antisistem apar însă cînd partidele tradiționale nesocotesc nemulțumiri legitime sau convingerile mai mult sau mai puțin întemeiate ale electoratului. Oferta lor politică nu este în general viabilă, ceea ce nu înseamnă că nu pot avea un rol util cînd există nemulțumiri trecute cu vederea, în sensul că determină partidele tradiționale să-și adapteze programul politic pentru a nu pierde alegători.

După unii politologi, antidotul la populism ar fi o ofertă politică reală și di-fe-rențiată. Ea este însă limitată în so-cie-tățile postindustriale din cauza interdependenței economice. Într-o pia-ță globalizată, agențiile de rating sancționează orice experiment ieșit din consensul economic axat pe disciplină fiscală, privatizare și îngrădirea cheltuielilor publice. Diferențele ideologice s-au estompat, iar economia este gestionată tehnocratic.

Populismul s-a răspîndit cel mai mult în America de Sud. Bilanțul populiștilor, începînd cu Juan Peron, în anii 1940, și sfîrșind cu Hugo Chávez și locotenentul său Maduro, mai recent, a fost un eșec. Au dat o voce iluzorie maselor, cu prețul înlocuirii elitelor cu altele proprii, cu cel al lansării unor campanii anticorupție care au generat și mai multă corupție și cu cel al unui populism economic care a dus de fiecare dată la scăderea venitului real al cetățenilor.

În democrațiile occidentale mature, populismul contravine regulilor nescrise ale luptei politice. Dar în momente decisive, cum ar fi referendumul din Marea Britanie care a dus la Brexit sau alegerile prezidențiale din America, tentația de a recurge la instrumentele sale devine irezistibilă.

Sloganul preferat al promotorilor Brexitului a fost „să redobîndim controlul“, cu trimitere la destinul țării, paza frontierelor, elaborarea legilor la Londra și nu la Bruxelles, astfel ca Marea Britanie să devină o țară suverană și independentă (sic!). Au folosit cifre false, au făcut promisiuni neîntemeiate, iar cînd o serie de economiști și instituții financiare au semnalat riscurile ieșirii din UE, principalul ideolog al Brexitiștilor a spus: „Ne-am săturat de specialiști!“

Dezbaterea nu s-a axat pe fapte, cifre și dovezi, ci mai degrabă pe opinii și sentimente. Chiar și așa, rezultatul referendumului putea fi diferit fără aportul lui Nigel Farage. Farage, părintele și liderul (actual-mente interimar) al partidului „independentist“ UKIP, este prototipul populistului. Retorica sa naționalistă, antieuropeană, cu accente xenofobe, a convins zeci de mii de votanți tradiționali ai laburiștilor care se simt abandonați de guvern și amenințați de concurența mîinii de lucru din Europa răsăriteană. Farage a scos la vot oameni care de obicei nu se ostenesc să voteze. Așa s-a ajuns la Brexit.

Brexitul vine însă pe fondul unei revolte răspîndite împotriva globalizării, a comerțului liber, a imigrației și a elitelor politice. Cu toată creșterea economică înregistrată în ultimele decenii în Occident (e adevărat, modestă), veniturile muncitorilor cu diverse niveluri de calificare, dar și cele ale altor tipuri de salariați, stagnează de un număr de ani, în timp ce alte categorii profesionale înregistrează o îmbogățire substanțială. În paralel, a scăzut mobilitatea socială și a crescut nesiguranța locului de muncă datorită globalizării și evoluțiilor tehnologice rapide, care au dus la declinul sau dispariția unor industrii și la reorientarea cerințelor economiei. Acestui fenomen i s-au suprapus răsturnări sociale și culturale generate de o emigrație rapidă care nu a avut răgazul de a se sedimenta și tinde să fragmenteze comunitățile.

S-a creat impresia că elitele politice și profesionale reușesc să se protejeze de vicisitudinile globalizării, ba chiar profită de ea. S-a notat faptul că, după criza financiară din 2008, bancherii nu au trebuit să dea socoteală, iar naționalizarea băncilor falimentare s-a făcut pe banii contribuabililor. Iar povara fiscală nu pare a fi împărțită echitabil, marile corporații internaționale recurgînd la tertipuri juridice pentru a plăti taxe modice în țări în care realizează venituri substanțiale.

Evoluția politică în Statele Unite și Marea Britanie nu mai poate fi analizată satisfăcător doar prin prisma fracturii tradiționale dreapta-stînga. Potrivit politologului Vernon Bogdanor, noua falie care se conturează este cea dintre beneficiarii globalizării (o minoritate deocamdată) și cei care nu au competențele căutate de piață spre a trage și ei un folos. Populiștii o caricaturizează, vorbind de un antagonism între elite „corupte“ și marea masă a cetățenilor „săraci, dar cinstiți“.

În acest context, două mari partide de coloraturi opuse, republicanii din Statele Unite și laburiștii din Marea Britanie, s-au lăsat antrenate pe o pantă populistă. În ambele cazuri, partidul a fost preluat de un lider atipic și periferic, Donald Trump și, respectiv, Jeremy Corbyn.

Donald Trump, prototipul populistului de dreapta, propagă un amestec de naționalism și „nativism“ (mai cu seamă în raport cu imigranții mexicani). Discursul său transcende falia dreapta-stînga și scoate în evidență noi linii de demarcație legate de identitate, etnie și religie. Încurajează islamofobia. Atacă elitele, presa și instituțiile democratice din capitala federală. Insinuează că globalizarea este rezultatul unei conspirații internaționale. Favorizează protecționismul economic și izolaționismul în relațiile internaționale (cu riscul de a abandona aliați și de a submina NATO).

Jeremy Corbyn provine din vechea stîngă laburistă, nereformată, care a pierdut patru alegeri consecutive pînă la dislocarea ei de către Tony Blair. Corbyn, un agitator neomarxist, este complet defazat din punct de vedere ideologic în raport cu parlamentarii laburiști, care au încercat să-l conteste. A apelat însă peste capul lor la activiștii din organizațiile locale și la mii de militanți de stînga care s-au înscris în partid în ultimul an. Cu votul lor și cu sprijinul sindicatelor și-a reînnoit și consolidat mandatul. Corbyn promite o societate mai bună, în care statul va juca un rol mai pregnant. Pe plan extern, susține renunțarea la arsenalul nuclear britanic, se opune intervenției în Siria și sancțiunilor impuse Rusiei. Asemenea politici de stînga pot atrage votanți decepționați de reorientarea laburiștilor sub Blair și Brown spre centru-dreapta (cheia succesului lor electoral), dar nu o majoritate a alegătorilor. În fond, laburiștii au pierdut teren în fostele zone industriale din centrul și nordul Angliei în favoarea UKIP, un partid de dreapta!

Dar răul e făcut: liderul celui mai mare partid din Europa are dificultăți în a coordona un guvern-fantomă în Parlament, pentru că majoritatea deputaților aleși în 2015 nu-i agreează politica și îl consideră slab. În consecință, partidul nu poate exercita o opoziție convingătoare în fața guvernului conservator tocmai cînd se dezbat condițiile divorțului de UE.

Și în SUA răul e făcut: chiar dacă Donald Trump va pierde alegerile (pare-se nu din cauza calomniilor și enormităților pe care le-a debitat, ci mai curînd pentru comportamentul față de femei!), electoratul său își va căuta alt campion. Cineva va trebui să reprezinte milioanele de americani care se consideră ignorați de elitele conducătoare de la Washington, pe cei frustrați de stagnarea nivelului de trai, de concurența forței de muncă migratoare, de dispariția unor industrii înlocuite de importuri din China și chiar și pe cei sătui de corectitudine politică.

Indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale, populismul lui Donald Trump a semănat vrajbă și a contribuit la degradarea vieții politicii americane. 

Christian Mititelu a fost director al secţiei române a BBC între anii 1984-2004, președinte al Alianței Civice și membru al CNA.