Poezia bună trebuie să fie deopotrivă poezie și bună. Trebuie să fie, adică, deopotrivă o specie a poeziei și una a bunătății. Ca poezie, ea trebuie să fie limbaj intensificat; ca formă a bunătății, ea trebuie să fie suflet intensificat – atît de intens, încît te schimbă pentru totdeauna după ce faci experiența ei (așa cum bunătatea radicală te lasă întotdeauna altfel decît te-a găsit).

Bineînțeles, asta nu vrea să spună că poezia trebuie cu necesitate să vorbească despre bine, să fie o dirigintă sau un moralist public seminarizînd pedagogic lumea cu exemple extrase exclusiv din registrul binelui roz bombon. Ba poate chiar dimpotrivă: la fel ca scolastica, poezia poate că e mai eficientă atunci cînd își descrie în registru negativ obiectul, atunci cînd spune ce nu este, cînd vorbește despre bunătatea retrasă din lume – cu avantajul decisiv că, spre deosebire de teologi, poeților li se cere să nu aspire spre general, ba chiar dimpotrivă, să vorbească pe cît posibil despre individualul lor, despre stigmatele lor personale, despre ce îi vulnerează.

Despre cum ceea ce îi intensifică e, adesea, și ceea ce îi distruge. Despre cum absența bunătății e catastrofa majoră pe care o constată.

Cînd Dante îl întreabă uluit pe Vergiliu, cel întors din împărăția morților printre cei vii: „Dar tu de ce te întorci la toată suferința asta?”, poetul admite fără echivoc că lumea morților e infinit preferabilă lumii celor vii, la care e un scandal și o neghiobie să revii după ce ai reușit să te eliberezi de ea.  Cînd Eminescu, practic un puști încă, notează: „Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas", înțelegi că post-adolescentul de 20 de ani e bătrîn cît istoria pe care o rezumă în marele lui poem; și că, din post-istoria lui, e în măsură să constate că absența bunătății e catastrofa majoră a istoriei. Cînd Baudelaire se roagă Seniorului din ceruri să îi dea forța și curajul să își contemple inima și corpul fără dezgust, ce admite în antifrază poetul e că tocmai această substanță bună e absentă din dezgustătoarea lui inimă, din dezgustătorul lui corp. Cînd Celan spune că, orice cuvînt am rosti, îi sîntem datori distrugerii, admite că poezia e întotdeauna documentarea unei distrugeri; că poezia e, așadar, deopotrivă istoria distrugerii și a celor distruși. Cînd, în fine, ca să nu lungesc prea mult lista asta a probelor poeziei împotriva istoriei (care e, în fond, infinită – fiindcă poezia e, în întregimea ei, tocmai o colecție de probe împotriva istoriei), Louise Glück spune: „Nu mă asculta, inima mea a fost făcută țăndări – nu văd nimic obiectiv”, înțelegem că ea spune, tot în antifrază, exact contrariul: că ea vede totul tocmai fiindcă inima ei a fost făcută țăndări; că e rostul poetului să vadă în locul nostru, în locul ochilor și inimilor noastre făcute țăndări. Și că tocmai de aceea putem avea încredere în poezie: fiindcă, într-o istorie a cărei lipsă de bunătate tinde să ne facă pe toți țăndări și să ne reducă pe toți la o colecție de ruine umane, poezia e convinsă că bunătatea există. Oricîtă răutate ar avea istoria, oricît de sistematic ruinează ea umanul, poezia nu uită că bunătatea există. Și că frumusețea e tocmai urma lăsată de bunătate în trecerea ei prin lume.   

Poezia e substanța de contrast a istoriei. Îi documentează patologiile; îi enunță și denunță bolile și leziunile; îi indică necontenit răul – și, implicit, postulează că bunătatea există. Pentru asta, poezia folosește frumusețea ca pe un marker esențial; toate constelațiile enorme de imagini acumulate în cele vreo patru mii de ani de poezie, în toate culturile și în toate limbile, nu spun decît asta: chiar dacă istoria e o oroare, bunătatea există – și frumusețea e urma trecerii ei prin lume.

Că e atroce ca unei asemenea cantități de oroare să îi corespundă o asemenea cantitate de frumusețe – și asta e deopotrivă de adevărat. Și, într-un fel straniu, poezia se simte vinovată de asta. De aici revolta ei periodică împotriva frumuseții. De aici furia cu care, din cînd în cînd, poezia se întoarce asupra ei înseși – și își neagă dreptul la existență. E barbar să scrii poezie după Auschwitz, a spus Adorno în 1949; e imoral să mai crezi în frumusețe după ce oamenii au fost transformați în ruine umane. Iar Rothko a refuzat, cam în aceiași ani, să mai picteze chipul uman – fiindcă omul e animalul care a făcut posibil Holocaustul. Rothko a ales să pedepsească pictura cam în același fel în care Adorno a ales să pedepsească poezia: negîndu-i dreptul moral de a mai reflecta omul.

Sigur, e la fel de adevărat că Rothko a continuat să contruiască în pînzele lui suflet intensificat – chiar dacă a mai refuzat să ilustreze corpuri umane. După cum e la fel de adevărat că, în 1966, în Dialectica negativă, Adorno și-a luat înapoi blamul – și a admis că poezia e dreptul inalienabil al omului de a țipa sub tortură. Nu numai că barbaria nu anulează dreptul moral al poeziei de a exista – ci, dimpotrivă, poezia e ceea ce mai rămîne din om după ce omul a fost distrus. Ea e demnitatea salvată a omului – după ce el a fost redus la o ruină.

De fapt, „redus” e un cuvînt greșit aici: tocmai asta spune poezia: omul poate fi distrus – dar el nu poate fi redus. Iar frumusețea lui nu poate fi diminuată.

Așa recunoști poezia bună: e cea care intensifică lumea cînd o citești. Chiar și cînd lumea e doar o ruină. Chiar și cînd sufletul tău ți se pare aproape o ruină.

De fapt, mai ales atunci. 

Radu Vancu este scriitor.