Poezia bună

Publicat în Dilema Veche nr. 926 din 6 – 12 ianuarie 2022
Poezia bună jpeg

Poezia bună trebuie să fie deopotrivă poezie și bună. Trebuie să fie, adică, deopotrivă o specie a poeziei și una a bunătății. Ca poezie, ea trebuie să fie limbaj intensificat; ca formă a bunătății, ea trebuie să fie suflet intensificat – atît de intens, încît te schimbă pentru totdeauna după ce faci experiența ei (așa cum bunătatea radicală te lasă întotdeauna altfel decît te-a găsit).

Bineînțeles, asta nu vrea să spună că poezia trebuie cu necesitate să vorbească despre bine, să fie o dirigintă sau un moralist public seminarizînd pedagogic lumea cu exemple extrase exclusiv din registrul binelui roz bombon. Ba poate chiar dimpotrivă: la fel ca scolastica, poezia poate că e mai eficientă atunci cînd își descrie în registru negativ obiectul, atunci cînd spune ce nu este, cînd vorbește despre bunătatea retrasă din lume – cu avantajul decisiv că, spre deosebire de teologi, poeților li se cere să nu aspire spre general, ba chiar dimpotrivă, să vorbească pe cît posibil despre individualul lor, despre stigmatele lor personale, despre ce îi vulnerează.

Despre cum ceea ce îi intensifică e, adesea, și ceea ce îi distruge. Despre cum absența bunătății e catastrofa majoră pe care o constată.

Cînd Dante îl întreabă uluit pe Vergiliu, cel întors din împărăția morților printre cei vii: „Dar tu de ce te întorci la toată suferința asta?”, poetul admite fără echivoc că lumea morților e infinit preferabilă lumii celor vii, la care e un scandal și o neghiobie să revii după ce ai reușit să te eliberezi de ea.  Cînd Eminescu, practic un puști încă, notează: „Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas", înțelegi că post-adolescentul de 20 de ani e bătrîn cît istoria pe care o rezumă în marele lui poem; și că, din post-istoria lui, e în măsură să constate că absența bunătății e catastrofa majoră a istoriei. Cînd Baudelaire se roagă Seniorului din ceruri să îi dea forța și curajul să își contemple inima și corpul fără dezgust, ce admite în antifrază poetul e că tocmai această substanță bună e absentă din dezgustătoarea lui inimă, din dezgustătorul lui corp. Cînd Celan spune că, orice cuvînt am rosti, îi sîntem datori distrugerii, admite că poezia e întotdeauna documentarea unei distrugeri; că poezia e, așadar, deopotrivă istoria distrugerii și a celor distruși. Cînd, în fine, ca să nu lungesc prea mult lista asta a probelor poeziei împotriva istoriei (care e, în fond, infinită – fiindcă poezia e, în întregimea ei, tocmai o colecție de probe împotriva istoriei), Louise Glück spune: „Nu mă asculta, inima mea a fost făcută țăndări – nu văd nimic obiectiv”, înțelegem că ea spune, tot în antifrază, exact contrariul: că ea vede totul tocmai fiindcă inima ei a fost făcută țăndări; că e rostul poetului să vadă în locul nostru, în locul ochilor și inimilor noastre făcute țăndări. Și că tocmai de aceea putem avea încredere în poezie: fiindcă, într-o istorie a cărei lipsă de bunătate tinde să ne facă pe toți țăndări și să ne reducă pe toți la o colecție de ruine umane, poezia e convinsă că bunătatea există. Oricîtă răutate ar avea istoria, oricît de sistematic ruinează ea umanul, poezia nu uită că bunătatea există. Și că frumusețea e tocmai urma lăsată de bunătate în trecerea ei prin lume.   

Poezia e substanța de contrast a istoriei. Îi documentează patologiile; îi enunță și denunță bolile și leziunile; îi indică necontenit răul – și, implicit, postulează că bunătatea există. Pentru asta, poezia folosește frumusețea ca pe un marker esențial; toate constelațiile enorme de imagini acumulate în cele vreo patru mii de ani de poezie, în toate culturile și în toate limbile, nu spun decît asta: chiar dacă istoria e o oroare, bunătatea există – și frumusețea e urma trecerii ei prin lume.

Că e atroce ca unei asemenea cantități de oroare să îi corespundă o asemenea cantitate de frumusețe – și asta e deopotrivă de adevărat. Și, într-un fel straniu, poezia se simte vinovată de asta. De aici revolta ei periodică împotriva frumuseții. De aici furia cu care, din cînd în cînd, poezia se întoarce asupra ei înseși – și își neagă dreptul la existență. E barbar să scrii poezie după Auschwitz, a spus Adorno în 1949; e imoral să mai crezi în frumusețe după ce oamenii au fost transformați în ruine umane. Iar Rothko a refuzat, cam în aceiași ani, să mai picteze chipul uman – fiindcă omul e animalul care a făcut posibil Holocaustul. Rothko a ales să pedepsească pictura cam în același fel în care Adorno a ales să pedepsească poezia: negîndu-i dreptul moral de a mai reflecta omul.

Sigur, e la fel de adevărat că Rothko a continuat să contruiască în pînzele lui suflet intensificat – chiar dacă a mai refuzat să ilustreze corpuri umane. După cum e la fel de adevărat că, în 1966, în Dialectica negativă, Adorno și-a luat înapoi blamul – și a admis că poezia e dreptul inalienabil al omului de a țipa sub tortură. Nu numai că barbaria nu anulează dreptul moral al poeziei de a exista – ci, dimpotrivă, poezia e ceea ce mai rămîne din om după ce omul a fost distrus. Ea e demnitatea salvată a omului – după ce el a fost redus la o ruină.

De fapt, „redus” e un cuvînt greșit aici: tocmai asta spune poezia: omul poate fi distrus – dar el nu poate fi redus. Iar frumusețea lui nu poate fi diminuată.

Așa recunoști poezia bună: e cea care intensifică lumea cînd o citești. Chiar și cînd lumea e doar o ruină. Chiar și cînd sufletul tău ți se pare aproape o ruină.

De fapt, mai ales atunci. 

Radu Vancu este scriitor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.