Se vorbeşte, tot mai des în ultima vreme, despre regimul politic din România: ba că e parlamentar, ba că e semiprezidenţial ori prezidenţial. Din perspectiva ştiinţelor politice, cum caracterizaţi actualul regim?

A răspuns la întrebare un savant italian, Giovanni Sartori, care considera că regimul românesc a fost construit împrumutînd elemente din regimurile parlamentare, dar şi din cele semiprezidenţiale. Sînt, de pildă, tipice pentru regimul parlamentar votul de învestitură pentru Guvern şi responsabilitatea Cabinetului în faţa Camerelor. E, pe de altă parte, tipică pentru un regim semiprezidenţial alegerea şefului statului de către cetăţeni, nu de către parlamentari, sau în cadrul unui colegiu electoral special. Teza mea e că, fiind eclectic de jure, regimul are momente în care – de facto – funcţionează într-o logică parlamentară, marginalizîndu-l pe preşedinte; dar şi altele în care preşedintele domină Parlamentul pentru că domină majoritatea. Ion Iliescu în 1992-1996, Emil Constantinescu pe cînd premier era Victor Ciorbea, ca şi Traian Băsescu în vremea lui Emil Boc au fost, de fapt, şefii majorităţii.

Există, mai ales în rîndul actualei puteri, un curent de opinie favorabil reducerii prerogativelor preşedintelui. Argumentul celor care susţin parlamentarismul este că o majoritate de voci reprezentative ar fi mai legitimă în comparaţie cu voinţa unui singur om. Cum vedeţi acest raport între putere politică şi legitimitate?

Discuţia despre raportul dintre unu şi multiplu în politică e foarte veche: Aristotel o pomeneşte prima dată cînd deosebeşte monarhia de regimurile în care mai mulţi exercită autoritatea. Lumea modernă a inventat forma reprezentativă a politicii şi a cazat-o şi în republici, dar şi în monarhii. Mai mult decît atît, există derive monarhice ale republicilor. Nu e vorba aici doar de state africane, ci şi de cazuri europene. Despre Mitterrand s-a spus de multe ori că a inserat monarhia în democraţie. Pe scurt: legitimitatea poate fi viciată şi-n republici. Dar acesta nu e un argument în favoarea parlamentarizării obligatorii a regimului.

Ce anume face ca relaţia dintre preşedinte şi premier să fie atît de tensionată? E o problemă constituţională?

Unul e ales de cetăţeni, celălalt e votat de deputaţi după ce e desemnat de preşedinte. La revizuirea din 2003, s-a introdus un articol care spune că preşedintele nu-l poate demite pe premier. S-a pornit de la o intenţie bună, aceea de a evita momente de blocaj, precum cel din decembrie 1999, cînd a fost îndepărtat Radu Vasile. S-a creat însă o constrîngere formală apăsătoare pentru regim. Mai ales că premierul nu poate dizolva Camerele, cum se întîmplă într-un regim parlamentar! Doi premieri au dirijat, în schimb, majoritatea împotriva preşedintelui, folosind mecanismul suspendării. Dar nici un preşedinte nu a orientat o majoritate împotriva unui premier, cînd nu l-a mai plăcut. Nu e timpul pierdut...

Care au fost momentele critice în relaţia premier-preşedinte în istoria recentă?

E mai uşor să vedem ce premieri nu au avut relaţii tensionate cu preşedintele. Cred că primul a fost Nicolae Văcăroiu, al doilea – Mugur Isărescu, al treilea – Emil Boc, iar ultimul – Mihai Răzvan Ungureanu. În schimb, Petre Roman a fost în război cu Iliescu, Victor Ciorbea şi Radu Vasile s-au luptat, unul după celălalt, cu Emil Constantinescu, Adrian Năstase a avut conflictele sale, ce-i drept mocnite, cu Ion Iliescu, iar Traian Băsescu s-a certat şi cu Călin Popescu-Tăriceanu, şi cu Victor Ponta. Scorul e 6 la 4.

Ce lipseşte în regimul actual pentru o coabitare paşnică între un premier şi un preşedinte de orientări politice diferite?

Ar fi multe de spus, dar mă mulţumesc să observ că întreaga cultură publică e traversată de conflict. Cuvîntul „compromis“ e cvasiabsent din discursuri. La Parlamentul European, acesta e, în schimb, cel mai important termen din vocabularul aleşilor. La Strasbourg şi la Bruxelles, diferenţele sînt respectate, iar limitele neînţelegerilor sînt trasate după lungi discuţii de detaliu. Paradoxul e că, la Bucureşti, actorii politici sînt mult mai puţin diferenţiaţi decît în Parlamentul European, dar cad rareori de acord! De ce? Pentru că lipseşte ceva despre care a scris pe larg Aurelian Crăiuţu, şi anume moderaţia. Eu sînt centrist şi, mai ales după experienţa acumulată la Parlamentul European, cultiv cu insistenţă moderaţia. Mi se pare că demnitatea umană nu poate fi afirmată de voci radicale.

Preşedintele Traian Băsescu a propus recent o reformă a Constituţiei. Printre altele, e vorba de reducerea numărului de parlamentari, de parlament unicameral, de reducerea mandatului prezidenţial la patru ani (aşa cum a mai fost). Care ar fi avantajele – şi dezavantajele – acestor modificări constituţionale?

Nu sînt de acord cu trecerea la unicameral, am şi votat contra acestei propuneri la referendumul din 2009. Cred însă că o diminuare a numărului total de parlamentari se poate face, dar mai ales că e nevoie de o diferenţiere clară a celor două Camere, atît din punct de vedere al felului în care sînt alese, cît şi prin funcţiile lor. Lungirea mandatului prezidenţial a adus deocamdată un plus de conflict. Există azi suficientă experienţă pentru a face o Constituţie mai bună. Ne trebuie – cred eu – mecanisme pentru a avea un plus de stabilitate. De pildă, dacă s-ar opta pentru un regim parlamentar, eu aş introduce neapărat moţiunea de cenzură „constructivă“, ca-n Germania. Ea presupune ca, atunci cînd vrei să dărîmi un guvern, să indici şi cine e înlocuitorul.

Şi care ar trebui să fie diferenţele între cele două Camere?

Una i-ar putea reprezenta pe cetăţeni, iar a doua – regiunile istorice. Prima ar putea fi aleasă într-un scrutin majoritar în circumscripţii cu un loc, a doua – potrivit unei logici proporţionale, pentru a include interesele colective ale unor entităţi de mari dimensiuni. Funcţional vorbind, prima cameră ar avea rolul de a controla Guvernul, în vreme ce a doua ar articula proiectele de interes general, pornind de la negocierea inteligentă a intereselor fiecărei regiuni. S-ar putea de altfel reveni şi la sistemul pe care l-a avut România prin Constituţia de la 1866, în care putea fi dizolvată o singură Cameră.

Aţi vorbit despre „moţiune constructivă“. Cum anume credeţi că va funcţiona un asemenea mecanism în condiţiile unei situaţii de (aproape) egalitate, şi cum va funcţiona dacă va exista o majoritate solidă în Cameră?

Moţiunea constructivă asigură – cum spuneam – stabilitate, pentru că descurajează încercările de a slăbi un guvern atunci cînd nu ai un înlocuitor care să se bucure de multă credibilitate publică. Partidele ar fi stimulate să caute din vreme candidaţi serioşi pentru a conduce guvernul. Sigur că atunci cînd o majoritate solidă e controlată de un lider autoritar şi credibil, moţiunea constructivă e pusă în cămară. Iar cînd nu ai această situaţie bună, eşti obligat să cauţi soluţii. Moţiunea constructivă are valoare acolo unde fragmentarea spectrului politic e mai mare decît e în acest moment la noi. Însă eu aş încuraja liberalizarea cîmpului politic, eliminînd condiţia ca un partid să aibă 25 de mii de membri fondatori şi eliminînd şi pragul electoral pentru Camera inferioară, păstrîndu-l doar pentru Camera superioară, unde ar fi nevoie de o decantare a marilor tendinţe la nivel regional.

La referendumul din 2009, majoritatea a fost de acord cu reducerea numărului de parlamentari. Ce lipseşte pentru a pune în practică acest deziderat?

Nici un partid nu înghite cu uşurinţă diminuarea numărului total de aleşi. Sacrificiul a fost evitat sub pretextul că referendumul a fost doar consultativ, nu obligatoriu. Ar fi bine ca majoritatea care se formează după alegerile viitoare să îi adune pe cei care vor o reformă constituţională.

Credeţi că aceste modificări ale Constituţiei pot fi negociate cu partidele parlamentare? 

O negociere presupune existenţa mai multor variante distincte. Deocamdată, doar Băsescu a spus clar ce anume are în vedere cînd vorbeşte despre revizuire. Ponta a promis că va face asta abia în 2013. Eu pledez pentru un regim nou. Cîrpeala celui de azi nu ne va ajuta.

Există, în democraţiile europene, modele de Constituţie din care România s-ar putea inspira?

Personal, admir Constituţia celei de-a V-a Republici franceze. Spre deosebire de regimul nostru, în Franţa preşedintele poate dizolva Adunarea. Deşi şeful statului are astfel o mare putere, coabitările din Franţa au fost decente. În acelaşi timp, nu pot să nu văd cît de stabile sînt regimuri parlamentare precum cel german. În alte locuri, acolo unde existenţa mai multor clivaje transformă parlamentul într-un mozaic, e mai multă instabilitate. În orice caz, nu va trebui să mai amestecăm lucrurile, împrumutînd elemente din mai multe regimuri. În 1991, cînd Adunarea constituţională şi-a încheiat lucrările, mulţi dintre cei care trudiseră la noul regim erau mîndri că textul la care s-a ajuns avea împrumuturi din multe ţări. Eclectismul nu e bun.

Sînteţi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice. În ce măsură vă foloseşte experienţa academică în politică?

Un coleg de-al meu de la Universitatea Liberă din Bruxelles, care a intrat în politică şi e azi ministru în guvernul federal, a ţinut în facultatea unde preda de mulţi ani o conferinţă în care a explicat – spre stupefacţia studenţilor! – că ştiinţa politică nu-i e de nici un ajutor în acţiunea sa practică. Eu aş nuanţa. Cărţile acoperă o largă gamă de situaţii: fie că e vorba despre partide şi logica lor de funcţionare, fie că e vorba despre guvernare şi complicaţiile ei, studiile de ştiinţe politice care analizează experienţa îţi spun esenţialul. Politica înseamnă însă şi altceva: emoţii şi ambiţii, pasiuni ori interese pe care nici un studiu nu le-a redus la o formulă de calcul. Aici e mai importantă viaţa activă decît cea contemplativă.

Cristian Preda este din 1992 profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent (Editura Polirom, 2011). Este deputat european din 2009.

a consemnat Matei MARTIN