În luna aprilie 2020, cea de-a doua din izolarea impusă de pandemie în România, linia telefonică de urgență pentru victimele violenței domestice – 0800.500.333 – a primit cel mai mare număr de apeluri din ultimele cinci luni, adică 308. Cu toate acestea, la Casa Ioana, un adăpost bucureștean pentru victimele violenței în familie, apelurile au încetat brusc în perioada stării de urgență. Unele femei au rămas captive în tot acest timp în casă cu agresorul. Florența Petreacă are 47 de ani. Povestea ei a fost scrisă pe baza unui interviu. (Cristina Ștefan)

 

Eu și fetița mea de 4 ani am fost victime ale violenței în familie aproape doi ani, pînă cînd am plecat de lîngă agresor, tatăl ei biologic. Chiar dacă am un caracter puternic, am rămas cu o traumă și eu, și copilul meu. Mi-a trebuit timp să înțeleg – nu că nu aș fi știut că există fundații, nu că nu aș fi știu că nu e bine că accept situația în care trăiam, dar cred că rămăsesem cu acea mentalitate învechită că trebuie să rezist pentru că am construit ceva, pentru că am o fetiță mică.

Tatăl copilului meu e cu zece ani mai mic decît mine. Dacă l-ați vedea o singură dată la față, v-ar lăsa impresia unui înger. N-am crezut niciodată că în el zace un demon. În ultimele trei-patru luni chiar așa îi și spuneam, că tu îl ai pe Satana în tine, pentru că nu înțelegeam comportamentul atît de agresiv. În primii trei ani de relație, nu i-am cunoscut adevărata față. Toate aceste lucruri au început, încet-încet, de cînd am rămas însărcinată. A început să bea: după a doua bere, deja era monstruos. A început să fie violent verbal și n-a trecut mult pînă a ajuns să mă lovească fizic. Azi o palmă, mîine pumni, picioare și așa mai departe. Am fost lovită inclusiv cu o rangă. Nu-i trebuia un motiv. Stînd la curte, la țară, dacă vine un vecin sau o vecină nu poți să nu răspunzi la poartă. Dar eu nu aveam voie să stau de vorbă cu ei. Dacă mergeam pe stradă și i se părea că stau la discuții mai mult de un minut-două, cînd ajungeam acasă luam bătaie. Zicea: de ce ai rămas în urma mea fără să mă întrebi, sau mă întreba ce am vorbit, trebuia să reproduc fiecare cuvînt și dacă i se părea că încerc să nu spun ce-am vorbit, mă bătea pînă mă făcea să recunosc adevărul lui. Îmi spunea că este „My Lord“, se vedea, cred, că are dublă personalitate.

Fetița mea avea un an și șapte luni și o bătea pe scutec sau țipa la ea ca să nu ajungă o femeie de moravuri ușoare. Eu nu prea știu ce e aia frică, mi-e frică doar de Dumnezeu, dar ajunsesem să-mi fie frică să aud poarta. De atunci am început să am atacuri de panică. Dacă dorm, acel zăngănit de la ușă... Și nu numai eu, inclusiv fetița. Știa că vine el și știa că trebuie să tăcem din gură, să nu facem nici măcar cel mai mic gest, să nu fie el deranjat.

La un an și trei luni ale fetiței, am plecat toți trei în Germania. Eu mai lucrasem acolo înainte șapte ani, fratele meu locuiește tot acolo de 19 ani. Toate bune și frumoase, am stat pînă la un an și cinci luni ale fetiței, liniștiți, fără ceartă, mi-am zis că poate așa a vrut Dumnezeu, să ne mutăm în altă țară ca să fie lucrurile cum trebuie. Am rămas lîngă acest om pentru că mi-am zis că fetița mea n-ar trebui să crească fără tată, cum a fost cu băiatul meu de 28 de ani, pe care l-am crescut singură. Greșit. În Germania, după două luni, a devenit mult mai agresiv. Începuse să-mi spună că stau prea multe ore la muncă, că familia mea încearcă să ne despartă, multe lucruri care erau doar în mintea lui. El n-a avut niciodată un loc de muncă stabil. Eu sînt altfel de om, după mine toată lumea trebuie să aibă un job, să facă ceva în viață. În martie 2019, eram la muncă. El luase fetița de la creșă și ea țipa, presupun c-o bătea. A venit poliția. Asta a fost greșeala fratelui meu, că i-a spus să facă în așa fel încît să dispară din Germania, dar el a dispărut cu tot cu fetiță. Mi-a furat pur și simplu copilul, pentru că cea mică nu-i poartă numele. Așa am ajuns în România iar.

Am fost nevoită să revin aici, dar cu un plan bine stabilit. Am luat decizia definitivă că nu voi rămîne nici o clipă lîngă el, chiar dacă ar fi să plec fără absolut nimic. Dar am mai stat încă aproape două luni făcîndu-i jocul. Îmi ascunsese toate actele, dar am luat telefonul și m-am interesat – n-o făcusem niciodată – să văd cît de repede sau de ușor pot obține aceste aceste hîrtii. Am văzut că este destul de simplu, trebuie doar să vrei. Nu aveam deloc bani cash, doar un televizor, un frigider pe numele meu. Oamenii din sat știau viața pe care o duceam eu acolo. I-am rugat să mă ajute, pentru că ajunseseră să-mi spună poliția și primarul că trebuie să plec, că altfel mă omoară cu copil cu tot. De-a lungul vremii, poliția îi făcuse dosar, dar eu mi-am retras tot timpul plîngerea. Mă gîndea mereu: de ce să-l bag la pușcărie pe tatăl fetiței mele, era un lucru moral, n-am putut să-i fac rău. Sătenii m-au ajutat, am dus obiectele la amanet, într-o oră-două m-am îndepărtat cît de mult posibil de acel loc. Am ajuns în București fără acte, fără absolut nimic, doar eu cu fetița în brațe, pamperși și cîteva hăinuțe pentru ea.

Aici, în Capitală, locuiește o doamnă care, în urmă cu 30 de ani, a fost ajutată de mine. Am păstrat legătura, mai vorbeam la telefon, face cumva parte din familia mea. Ajungînd cu un copil mic, am avut noroc să am la cine să merg. În București e destul de greu să te descurci fără acte. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că toate certificatele le-am obținut doar prin propriile forțe.

Cred că nici o femeie, indiferent cîți copii ar avea sau ce-a construit, nu trebuie să stea lîngă cineva care o abuzează fizic sau psihic, să ajungă mutilată pe viață cum sînt eu – cu încheietura mîinii drepte fracturată și rămasă strîmbă. Să nu spună: am rămas tot timpul de dragul copiilor sau nu am putut să plec pentru că nu am știut că există oameni care să mă ajute. Indiferent cît iubești un bărbat, nu accepta așa ceva. Îți trebuie doar atît, să ai tu o voință de fier.

De ce să creadă fetița mea că este ceva normal? La ora actuală, îmi doresc enorm de mult să-mi cumpăr o casă, pentru ca fetița mea să nu creadă că este normal să trăiești într-un centru. Să nu mă întrebe, cum m-a întrebat acum două săptămîni, de ce nu putem să mergem la noi acasă. Pentru mine, tot ce dă sens vieții mele e liniștea fetiței mele.

Foto: Irina Munteanu