Poate mira, ca fiind de fapt un moft, şi poate provoca aşadar cel mult zîmbete bătălia pe viaţă şi pe moarte, întîlnirea de-a dreptul tectonică dintre insistenţa americană şi rezistenţa, îndîrjirea europeană, în special franceză, în ceea ce priveşte aşa-numita „excepţie culturală“, care a dus, în iunie 2013, la o victorie à la Pyrrhus a părţii europene (franceze), aceasta reuşind să excludă, pînă una-alta, „cultura“ din negocierile istorice care ar urma să ducă la încheierea aşa-numitului Transatlantic Trade and Investment Partnership avînd ca obiect realizarea celei mai mari zone de liber schimb din lume, între UE şi SUA. Bătălia pentru supremaţie într-o lume aflată nu numai într-o criză negativă (de lipsă, de recesiune), ci şi într-o criză pozitivă, de creştere, de mutaţie, mai cu seamă prin apariţia unor noi centre şi zone de putere în fostele regiuni periferice, bătălie prin care Occidentul încearcă să se (re)unifice transatlantic pentru a-şi relansa dominaţia economică asupra unei lumi „multipolare“ tot mai „complexe“ şi mai complicate, această cruciadă, deci, de recucerire a lumii de către Occident duce, pentru moment, la înfruntarea dintre principalele două tradiţii intra-occidentale: cea „continentală“ şi cea americană.

Mirarea despre care vorbeam la început este de fapt aceea care însoţeşte întrebarea: de ce cultura? De ce nu se înţeleg, ba chiar sînt gata să se certe, să-şi întoarcă spatele, riscînd să gripeze o iniţiativă istorică şi chiar „istorială“, europenii şi americanii tocmai în ceea ce priveşte cultura? Dar despre ce cultură e vorba? Mai este aceasta cultură? O singură cultură? Una şi aceeaşi?

Două culturi ale culturii

„Cultura“ cu pricina, conceptul de cultură care face obiectul litigios al „excepţionalismului“ franco-european este el însuşi unul „excepţional“, dat fiind că priveşte creaţiile cinematografice, audiovizuale (radio şi televiziune) şi muzicale. Altfel spus, semio-cultura imaginii, pop cultura generalizată, cultura populară comună şi trans-idiomatică globalizată şi globalizantă, fondul imaginal şi sonor condiţionant al lumii globale contemporane. Care este deja de tip, de matrice americană. Bătălia nu se duce, prin urmare, între două concepte ale culturii sau între două sectoare ori domenii ale acesteia, între cultura „populară“ şi cea „înaltă“, să zicem, ci între două culturi ale culturii, şi, în sînul şi pe terenul aceluiaşi concept de cultură – cultura audiovizuală, cultura media – între două politici culturale ale unei aceleiaşi culturi.

Şi americanii, şi europenii vorbesc de fapt acelaşi limbaj în privinţa culturii, tocmai de aceea neînţelegerea dintre ei poate părea stranie. Şi americanii, şi europenii vorbesc despre această cultură, despre acest concept de cultură în termeni de „industrie“ şi de „divertisment“, americanii fiind măcar mai oneşti şi ajungînd să nici nu mai folosească termenul „istoric“ de cultură în legătură cu produsele audiovizuale cine-tv-muzicale. De care europenii (francezii), în schimb, ţin cu dinţii, ei continuînd să titreze „cultură“ pe aceste produse. Astfel încît conflictul este, de fapt, acela dintre un mod economic şi unul cultural de a privi cultura. Americanii privesc imaginea, adică semio-cultura, drept ceea ce mai curînd este, un produs industrial, o marfă, în vreme ce europenii par mai degrabă a transpune, a proiecta, a aplica o grilă „pre-industrială“, artizanală, asupra aceluiaşi obiect-marfă, imaginea, tratînd chiar, de multe ori, cinematograful, ca pe carte, de pildă, dar compensînd, totuşi, această aparenţă de „întîrziere“, de defazaj istoric-conceptual cînd numesc cultura nu „industrie“, ca americanii, ci „servicii culturale“.

Conflictul e, deci, de mărime, de amplitudine, de scară: o ţară-lume precum SUA îşi poate permite, în principiu, tratarea industrială a culturii – de fapt, a unei anumite părţi, imediat transmisibile, a culturii, ceea ce înseamnă că şi ei practică un fel de excepţionalism în sînul conceptului de cultură –, pe cînd ţări mici, precum cele care alcătuiesc acest hibrid (şi acest hubris) conceptual care este, în momentul de faţă, Uniunea Europeană, nu-şi pot asigura supravieţuirea culturală, nu-şi pot face auzită vocea nu atît printr-un protecţionism împotriva produselor americane, aşa cum sînt acuzate, cît printr-un intervenţionism procedural în sprijinul propriilor produse, întru echilibrarea pieţei şi pentru „egalitate de şanse“.

S-ar putea spune, aşadar, că acest conflict nici nu există, că nu este decît o neînţelegere, o ceartă de surzi. Sau că nu mai este de mult, deja, de actualitate.

Cel mai sensibil cred că au atins şi exprimat, aproape inefabil, problema actuală a „excepţiei culturale“ un comentator francez (Georges Fischer) şi o analiză din Wall Street Journal. Într-o paranteză dintr-un articol din Les Échos, vorbind despre „tehnicile de animaţie“, primul se întreabă: „începînd din ce moment ne aflăm în cultură atunci cînd producem imagini?“ Iar colegii lui de peste Ocean rezumă foarte bine situaţia atrăgînd, pe bună dreptate, atenţia că, în Europa, „cultura locală ocupă în momentul de faţă o mică parte distinctă din industria de divertisment“, conţinuturile produse în Statele Unite reprezentînd peste 60% din programele de radio, de televiziune şi de cinema, şi asta „în ciuda unui patchwork de subvenţii din partea statului, care însoţeşte, apărînd eventual de la dispariţie, un tip de producţie care are puţine şanse să primească sprijinul Hollywood-ului, să înregistreze un succes planetar sau să facă, măcar, profit“; „pînă şi în Franţa, cele mai populare programe de televiziune din prime time sînt aceleaşi ca în Statele Unite.“

Bătălia pare, deci, deja pierdută, atîta timp cît ne aşezăm pe terenul aceluiaşi concept, „american“-global, de cultură-divertisment, în condiţiile în care „localul“ Americii este lumea globală, ţările mici, europene, uitînd însă să vorbească de universal, de pildă, chiar în termenii mai realist-pragmatici ai universalizării. Bătălia este în primul rînd una conceptuală (acolo unde cedezi terminologic, cedezi de fapt teren şi capitulezi), iar Europa n-o poate cîştiga politic, adică nu-şi poate prezerva diferenţa, „excepţia“, dacă vorbeşte acelaşi limbaj cultural-industrial ca America.

Tehnologie, artă, cultură

Căci în spatele discuţiei despre cultură stă, de fapt, tehnologia, iar aceasta marchează, poate, un „excepţionalism“ american. Produsele audiovizuale sînt decisive ca mărfuri industriale în momentul de faţă, tocmai pentru că planeta este acoperită, practic, de reţele virtuale de terminale individuale, aproape fiecare individ al planetei dispunînd, sau visînd să dispună de cel puţin una dintre aceste tejghele la purtător care sînt micro-ecranele care ne obsorb într-un „comerţ“ cultural global de clipă cu clipă: o fi murit televiziunea, cum se spune, dar pentru ca mai abitir noi să consumăm audiovizual, pînă la adicţie! Cu căştile şi cu ochii şi ambele mîini pe ecranele tactile care ne prind, ne acaparează, ne leagă, simbolic, ambele membre ale acţiunii şi ale producţiei, trecem somnambulic unii pe lîngă alţii, preferînd să „comunicăm“ obiectivîndu-ne, expunîndu-ne informaţional.

În spatele discuţiei despre „excepţia culturală“ se află, prin urmare, tehnologia, cultura tehnologiei unificatoare, prin ale cărei vene trebuie să circule aceleaşi „conţinuturi“ adaptate, aliniate, standardizate (adică produse de aceeaşi tehnologie), producătoare de habitUS mondial.

Europenii au dreptate pentru că americanii au dreptate. Ambele logici aflate în conflict pot duce la devitalizarea culturii, dacă una triumfă asupra celeilalte, adică rămîne singură, dominantă. Cultura – cum spuneam la început – poate părea un domeniu suplimentar, parazitar, secund. Dar americanii ştiu că dominaţia politică şi supremaţia economică globală trec prin semne, şi că dresajul (unii ar zice bruiajul) audiovizual trebuie să fie un continuum, un fond, un fundal al lumii actuale, mai ales pentru noile generaţii deja hibridate tehnologic.

Nu întîmplător – lucrurile sînt aliniate transversal – imaginea filmelor americane, deci a culturii-marfă globală, devine tot mai mult o combinaţie paradoxală de litotă (de montaj, de sintaxă) şi hiperbolă (a mijloacelor tehnologice care, astfel se autoglorifică, filmele hollywoodiene devenind tot mai mult SF în sine, implicit: tehnologia face artă şi cultură), imagine-bulă, imagine-criză, un vector de realizare-irealizantă de care economia şi cultura Statelor Unite – deci politica lor globală – nu se pot lipsi. Nu numai că totul depinde, azi, de imagine, de semio-cultură, dar mărfurile înseşi, „bunurile de larg consum“ sînt, deja, mai degrabă imagine, în sine. Economia şi politica contemporană sînt ale imaginii, astfel încît cultura nu poate fi tratată ca o „excepţie“, distinct, separat, pentru că „e-n toate“: totul este, ca marfă, cultură.

Cultura este, azi, marfa supremă, marfa unică. Dar ca să fie aşa trebuie să fie ea oare produsă într-un singur mod, cel (post)industrial-tehnologic? Sau, de fapt, „excepţia culturală“ priveşte un fel de concept „bio“ al culturii, care se opune şi completează cultura culturilor modificate tehnologic – cultura fiind însă tocmai tehnologia de umanizare, întrebarea care se pune devenind atunci abisală: care cultură-tehnologie cultivă mai curînd umanitatea omului?

Nici rezistenţa francez-europeană nu este, deci, doar defensivă, pur regresivă, chiar „reacţionară“, cum a declarat-o, într-un acces de sfîntă mînie neoliberală, Barosso. Are şi ea interesele ei la fel de politice, şi mai mult decît un protecţionism, în susţinerea „excepţiei culturale“ (adică a unui tratament tradiţional, artizanal, nu industrial-economic, al culturii) trebuie văzută o contra-agresiune, propunerea unui model periculos, viral, insidios, de susţinere a „excepţionalităţii“ care, prin avangarda culturii şi sub scutul acesteia, ar putea, mîine, poimîine, să infesteze domenii precum sănătatea, alimentaţia (adică agricultura şi pescuitul), locuinţele, tot ceea ce ţine de „drepturile umane fundamentale“, cultura, o anumită cultură a culturii putînd deveni (aşa cum subliniază criticul de film Jean-Michel Frodon) un „ferment altermondialist“. „Excepţionalismul“ cultural(ist) trebuie blocat cu orice preţ! Cultura trebuie „excepţionalizată“ măcar conceptual pentru că a dispărut generalizîndu-se. Bătălia în jurul „excepţiei culturale“ are viitorul asigurat, în ea înfruntîndu-se nu doar două concepţii, ci două paradigme şi, poate, două epoci. Discuţiile despre cultură privesc întreaga conceptualitate, care, din fericire, se află în schimbare şi în dispută, adică nu stau. Sîntem între epoci.

Bogdan Ghiu este poet, eseist şi traducător.