Plan american, secvenţă europeană - cultura "bio" şi cultura "tehnologic modificată"

Bogdan GHIU
Publicat în Dilema Veche nr. 499 din 5-11 septembrie 2013
Plan american, secvenţă europeană   cultura "bio" şi cultura "tehnologic modificată" jpeg

Poate mira, ca fiind de fapt un moft, şi poate provoca aşadar cel mult zîmbete bătălia pe viaţă şi pe moarte, întîlnirea de-a dreptul tectonică dintre insistenţa americană şi rezistenţa, îndîrjirea europeană, în special franceză, în ceea ce priveşte aşa-numita „excepţie culturală“, care a dus, în iunie 2013, la o victorie à la Pyrrhus a părţii europene (franceze), aceasta reuşind să excludă, pînă una-alta, „cultura“ din negocierile istorice care ar urma să ducă la încheierea aşa-numitului Transatlantic Trade and Investment Partnership avînd ca obiect realizarea celei mai mari zone de liber schimb din lume, între UE şi SUA. Bătălia pentru supremaţie într-o lume aflată nu numai într-o criză negativă (de lipsă, de recesiune), ci şi într-o criză pozitivă, de creştere, de mutaţie, mai cu seamă prin apariţia unor noi centre şi zone de putere în fostele regiuni periferice, bătălie prin care Occidentul încearcă să se (re)unifice transatlantic pentru a-şi relansa dominaţia economică asupra unei lumi „multipolare“ tot mai „complexe“ şi mai complicate, această cruciadă, deci, de recucerire a lumii de către Occident duce, pentru moment, la înfruntarea dintre principalele două tradiţii intra-occidentale: cea „continentală“ şi cea americană.

Mirarea despre care vorbeam la început este de fapt aceea care însoţeşte întrebarea: de ce cultura? De ce nu se înţeleg, ba chiar sînt gata să se certe, să-şi întoarcă spatele, riscînd să gripeze o iniţiativă istorică şi chiar „istorială“, europenii şi americanii tocmai în ceea ce priveşte cultura? Dar despre ce cultură e vorba? Mai este aceasta cultură? O singură cultură? Una şi aceeaşi?

Două culturi ale culturii

„Cultura“ cu pricina, conceptul de cultură care face obiectul litigios al „excepţionalismului“ franco-european este el însuşi unul „excepţional“, dat fiind că priveşte creaţiile cinematografice, audiovizuale (radio şi televiziune) şi muzicale. Altfel spus, semio-cultura imaginii, pop cultura generalizată, cultura populară comună şi trans-idiomatică globalizată şi globalizantă, fondul imaginal şi sonor condiţionant al lumii globale contemporane. Care este deja de tip, de matrice americană. Bătălia nu se duce, prin urmare, între două concepte ale culturii sau între două sectoare ori domenii ale acesteia, între cultura „populară“ şi cea „înaltă“, să zicem, ci între două culturi ale culturii, şi, în sînul şi pe terenul aceluiaşi concept de cultură – cultura audiovizuală, cultura media – între două politici culturale ale unei aceleiaşi culturi.

Şi americanii, şi europenii vorbesc de fapt acelaşi limbaj în privinţa culturii, tocmai de aceea neînţelegerea dintre ei poate părea stranie. Şi americanii, şi europenii vorbesc despre această cultură, despre acest concept de cultură în termeni de „industrie“ şi de „divertisment“, americanii fiind măcar mai oneşti şi ajungînd să nici nu mai folosească termenul „istoric“ de cultură în legătură cu produsele audiovizuale cine-tv-muzicale. De care europenii (francezii), în schimb, ţin cu dinţii, ei continuînd să titreze „cultură“ pe aceste produse. Astfel încît conflictul este, de fapt, acela dintre un mod economic şi unul cultural de a privi cultura. Americanii privesc imaginea, adică semio-cultura, drept ceea ce mai curînd este, un produs industrial, o marfă, în vreme ce europenii par mai degrabă a transpune, a proiecta, a aplica o grilă „pre-industrială“, artizanală, asupra aceluiaşi obiect-marfă, imaginea, tratînd chiar, de multe ori, cinematograful, ca pe carte, de pildă, dar compensînd, totuşi, această aparenţă de „întîrziere“, de defazaj istoric-conceptual cînd numesc cultura nu „industrie“, ca americanii, ci „servicii culturale“.

Conflictul e, deci, de mărime, de amplitudine, de scară: o ţară-lume precum SUA îşi poate permite, în principiu, tratarea industrială a culturii – de fapt, a unei anumite părţi, imediat transmisibile, a culturii, ceea ce înseamnă că şi ei practică un fel de excepţionalism în sînul conceptului de cultură –, pe cînd ţări mici, precum cele care alcătuiesc acest hibrid (şi acest hubris) conceptual care este, în momentul de faţă, Uniunea Europeană, nu-şi pot asigura supravieţuirea culturală, nu-şi pot face auzită vocea nu atît printr-un protecţionism împotriva produselor americane, aşa cum sînt acuzate, cît printr-un intervenţionism procedural în sprijinul propriilor produse, întru echilibrarea pieţei şi pentru „egalitate de şanse“.

S-ar putea spune, aşadar, că acest conflict nici nu există, că nu este decît o neînţelegere, o ceartă de surzi. Sau că nu mai este de mult, deja, de actualitate.

Cel mai sensibil cred că au atins şi exprimat, aproape inefabil, problema actuală a „excepţiei culturale“ un comentator francez (Georges Fischer) şi o analiză din Wall Street Journal. Într-o paranteză dintr-un articol din Les Échos, vorbind despre „tehnicile de animaţie“, primul se întreabă: „începînd din ce moment ne aflăm în cultură atunci cînd producem imagini?“ Iar colegii lui de peste Ocean rezumă foarte bine situaţia atrăgînd, pe bună dreptate, atenţia că, în Europa, „cultura locală ocupă în momentul de faţă o mică parte distinctă din industria de divertisment“, conţinuturile produse în Statele Unite reprezentînd peste 60% din programele de radio, de televiziune şi de cinema, şi asta „în ciuda unui patchwork de subvenţii din partea statului, care însoţeşte, apărînd eventual de la dispariţie, un tip de producţie care are puţine şanse să primească sprijinul Hollywood-ului, să înregistreze un succes planetar sau să facă, măcar, profit“; „pînă şi în Franţa, cele mai populare programe de televiziune din prime time sînt aceleaşi ca în Statele Unite.“

Bătălia pare, deci, deja pierdută, atîta timp cît ne aşezăm pe terenul aceluiaşi concept, „american“-global, de cultură-divertisment, în condiţiile în care „localul“ Americii este lumea globală, ţările mici, europene, uitînd însă să vorbească de universal, de pildă, chiar în termenii mai realist-pragmatici ai universalizării. Bătălia este în primul rînd una conceptuală (acolo unde cedezi terminologic, cedezi de fapt teren şi capitulezi), iar Europa n-o poate cîştiga politic, adică nu-şi poate prezerva diferenţa, „excepţia“, dacă vorbeşte acelaşi limbaj cultural-industrial ca America.

Tehnologie, artă, cultură

Căci în spatele discuţiei despre cultură stă, de fapt, tehnologia, iar aceasta marchează, poate, un „excepţionalism“ american. Produsele audiovizuale sînt decisive ca mărfuri industriale în momentul de faţă, tocmai pentru că planeta este acoperită, practic, de reţele virtuale de terminale individuale, aproape fiecare individ al planetei dispunînd, sau visînd să dispună de cel puţin una dintre aceste tejghele la purtător care sînt micro-ecranele care ne obsorb într-un „comerţ“ cultural global de clipă cu clipă: o fi murit televiziunea, cum se spune, dar pentru ca mai abitir noi să consumăm audiovizual, pînă la adicţie! Cu căştile şi cu ochii şi ambele mîini pe ecranele tactile care ne prind, ne acaparează, ne leagă, simbolic, ambele membre ale acţiunii şi ale producţiei, trecem somnambulic unii pe lîngă alţii, preferînd să „comunicăm“ obiectivîndu-ne, expunîndu-ne informaţional.

În spatele discuţiei despre „excepţia culturală“ se află, prin urmare, tehnologia, cultura tehnologiei unificatoare, prin ale cărei vene trebuie să circule aceleaşi „conţinuturi“ adaptate, aliniate, standardizate (adică produse de aceeaşi tehnologie), producătoare de habitUS mondial.

Europenii au dreptate pentru că americanii au dreptate. Ambele logici aflate în conflict pot duce la devitalizarea culturii, dacă una triumfă asupra celeilalte, adică rămîne singură, dominantă. Cultura – cum spuneam la început – poate părea un domeniu suplimentar, parazitar, secund. Dar americanii ştiu că dominaţia politică şi supremaţia economică globală trec prin semne, şi că dresajul (unii ar zice bruiajul) audiovizual trebuie să fie un continuum, un fond, un fundal al lumii actuale, mai ales pentru noile generaţii deja hibridate tehnologic.

Nu întîmplător – lucrurile sînt aliniate transversal – imaginea filmelor americane, deci a culturii-marfă globală, devine tot mai mult o combinaţie paradoxală de litotă (de montaj, de sintaxă) şi hiperbolă (a mijloacelor tehnologice care, astfel se autoglorifică, filmele hollywoodiene devenind tot mai mult SF în sine, implicit: tehnologia face artă şi cultură), imagine-bulă, imagine-criză, un vector de realizare-irealizantă de care economia şi cultura Statelor Unite – deci politica lor globală – nu se pot lipsi. Nu numai că totul depinde, azi, de imagine, de semio-cultură, dar mărfurile înseşi, „bunurile de larg consum“ sînt, deja, mai degrabă imagine, în sine. Economia şi politica contemporană sînt ale imaginii, astfel încît cultura nu poate fi tratată ca o „excepţie“, distinct, separat, pentru că „e-n toate“: totul este, ca marfă, cultură.

Cultura este, azi, marfa supremă, marfa unică. Dar ca să fie aşa trebuie să fie ea oare produsă într-un singur mod, cel (post)industrial-tehnologic? Sau, de fapt, „excepţia culturală“ priveşte un fel de concept „bio“ al culturii, care se opune şi completează cultura culturilor modificate tehnologic – cultura fiind însă tocmai tehnologia de umanizare, întrebarea care se pune devenind atunci abisală: care cultură-tehnologie cultivă mai curînd umanitatea omului?

Nici rezistenţa francez-europeană nu este, deci, doar defensivă, pur regresivă, chiar „reacţionară“, cum a declarat-o, într-un acces de sfîntă mînie neoliberală, Barosso. Are şi ea interesele ei la fel de politice, şi mai mult decît un protecţionism, în susţinerea „excepţiei culturale“ (adică a unui tratament tradiţional, artizanal, nu industrial-economic, al culturii) trebuie văzută o contra-agresiune, propunerea unui model periculos, viral, insidios, de susţinere a „excepţionalităţii“ care, prin avangarda culturii şi sub scutul acesteia, ar putea, mîine, poimîine, să infesteze domenii precum sănătatea, alimentaţia (adică agricultura şi pescuitul), locuinţele, tot ceea ce ţine de „drepturile umane fundamentale“, cultura, o anumită cultură a culturii putînd deveni (aşa cum subliniază criticul de film Jean-Michel Frodon) un „ferment altermondialist“. „Excepţionalismul“ cultural(ist) trebuie blocat cu orice preţ! Cultura trebuie „excepţionalizată“ măcar conceptual pentru că a dispărut generalizîndu-se. Bătălia în jurul „excepţiei culturale“ are viitorul asigurat, în ea înfruntîndu-se nu doar două concepţii, ci două paradigme şi, poate, două epoci. Discuţiile despre cultură privesc întreaga conceptualitate, care, din fericire, se află în schimbare şi în dispută, adică nu stau. Sîntem între epoci.

Bogdan Ghiu este poet, eseist şi traducător.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.