Între vechea mea lume, care se tîrăște de dinainte de ʼ89, și lumea lor, a tinerilor de azi, se construiește o plajă de mijloc, unde reușim să ne întîlnim. Tinerețea mă uimește și mă fascinează, așa încît desfășor un spațiu mereu negociat, cu evoluții în spirale, cu reveniri și explorări, cu variabile nenumărate și cîteva constante. Încercarea de a împinge limitele mele către dialogul cu viitorul – fiindcă elevii, tinerii câștigă mereu lupta cu timpul și cu „bătrînii” – creează o necontenită nevoie de „update”.

Printre cele mai frumoase și fertile aspecte ale relației cu adolescenții și tinerii se află contactul cu prospețimea gîndirii lor, cu nonșalanța, cu energia și curajul lor, cu modul diferit de a înfățișa viața și așteptările pe care le au de la ea. Pragmatici, știu mult mai bine ce vor și încearcă să ajungă  rapid la țelurile pe care și le-au propus, de la cele imediate și mărunte pînă la cele mai mari, legate de parcursul lor existențial. Știu foarte repede să spună „nu” dacă ei consideră că nu îi interesează acel aspect, că „nu le folosește la nimic” activitatea pe care le-o propui. Își iau mare parte din informație din mediul online, plin, cum știm, de știri false, divertisment TikTok, rețele de socializare. Școala a devenit „plictisitoare” și „neinteresantă” din mai multe pricini, dar mai cu seamă fiindcă elevii de azi, în majoritate, chiar și cei din medii sociale aflate în pragul sărăciei, sînt construiți mental de această covîrșitoare dimensiune infinită denumită online. În concurență cu dinamismul acesteia, școala nu are nici o șansă dacă nu convinge că este nevoie de ea cu adevărat, că viața și societatea nu pot fi mereu funny. Cu un tip nou de atitudine în familie, sau parenting, cum se spune, tinerii de azi suportă mai greu restricții, obligații, reguli, mai ales dacă nu li explică rațiunea acelor restricții (noroc cu pandemia, era să zic!). De asemenea, într-o lume în care cetățeanul este în primul rînd „consumator” care preferă să își aleagă singur „marca”, școala se înscrie și ea din ce în ce mai mult, atît din perspectiva părinților, cît și din cea a elevilor, în acest ambiguu proces de „marketizare”. Provocarea cea mai importantă este deci să preîntîmpin aceste „cereri” sau să le fac față. Școala trebuie să învețe „să se vîndă” pe sine ca loc al profitului intelectual și al devenirii, să contracareze loviturile grele de imagine care au aruncat-o în corzi. A supraviețuit prin oamenii ei profesioniști și prin dialogul, mai reușit sau contondent, cu „beneficiarii”. Iar aceștia nu sînt la fel, unii se maturizează brusc fiindcă au rămas fără părinții plecați la muncă în străinătate, alții refuză să facă ora de sport fiindcă nu au condiții ca la cluburile de lux.

Tinerețea are așteptări mari și pretinde lumii și celorlalți lucruri uneori mai greu de atins. Nu știu cît de mult reușesc să îi aduc pe ei în bucata mea de plajă – de valori, de atitudini, de cunoștințe –, dar îmi este foarte clar, de ceva timp, că trebuie să parcurg eu însămi diferența de așteptare spre ei. Așa că sînt nevoită să „întineresc” cu fiecare generație, să îmi păstrez deschiderea către tot ceea ce este „pe val”. Altfel, tinerii de azi nu sînt așa diferiți de cei de altădată, decît în măsura în care lumea în care s-au născut e diferită. Fragilitatea, problemele personale ori sociale, uneori grave, insurmontabile, în anumite situații sau grupuri, dorința de afirmare, revoltele, încrederea și spaimele, entuziasmul și crizele de tot felul ale tinereții dintotdeauna au rămas. De aceea, am înțeles că, dincolo de orice, important pentru ei este să vadă în fața lor implicare, onestitate și un pic de căldură sufletească dacă se poate. Ceea ce, pînă la urmă, ne dorim cu toții din relațiile cu cei din jur, că sînt mai mult sau mai puțin oficiale ori apropiate. Vor să fie tratați corect și să-ți pese de ceea ce se întîmplă cu ei. Nu este deloc ușor dacă ai sute de elevi, dar nici cu totul imposibil. Mă gîndesc cît curaj dobîndesc de la ei, eu, care nu am avut deloc, cîtă încredere în mine îmi dau, mie, care nu am avut deloc, cît de atentă trebuie să fiu, eu, care nu prea eram atentă. Rochie cu adidași însă cred că nu voi purta prea curînd, așa cum am văzut la fete, și nici tatuaj nu îmi fac. Pentru astea sînt prea bătrînă. Dar, după cum ați observat, limbajul are ceva anglicisme, asimilate sau nu – fiindcă limba română însăși a întinerit spectaculos, într-un mod care de asemenea mă uimește și mă face să mă arunc pentru o fracțiune de secundă în nostalgia „bătrînilor”.

Dorica Boltașu este profesoară de limba română la Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu“.