Nici nu mai ştiu cîţi ani au trecut de cînd Dan C. Mihăilescu, întrebat la un moment dat ce îi place lui în viaţa culturală românească, a dat un răspuns foarte scurt: Irina Nicolau. Ştiu însă că nu a fost niciodată singur în această apreciere, admiraţie şi chiar iubire. Cîtă vreme a trăit, Irina a fost mereu înconjurată de prieteni îndrăgostiţi de ea. Şi de duşmani redutabili, dar nu despre ei vorbim acum, şi apoi, de ei se ferea ea singură.Din 2002 încoace o tot pomenim, mai ales cei care simt că au ieşit de sub fustele ei - uriaşe, ca nişte imperii - dacă nu cu totul, măcar cu o idee. Acea idee care, dacă vine la timp, îţi schimbă viaţa. Uneori mi se pare că o pulbere fină de uitare se aşterne pe minunatul contur al amintirii ei, alteori, dimpotrivă, am senzaţia că o evocăm mult prea des, că e de-a dreptul indecent să tot "ronţăim" din ea, ca un trib de sălbatici care îşi devoră, cu devoţiune - cum altfel? - strămoşul. Cred că ne simţim încă tare slăbuţi, gata să ne ia vîntul, dacă simţim nevoia ca, la tot pasul, să dăm greutate spuselor noastre prin referiri la vorbele ei. Greu de găsit dreapta măsură între tăcerea-lespede şi efortul înduioşător-ridicol al autoînnobilării prin luarea de braţ a idolului. Ca orice altă formă de iubire, dragostea faţă de Irina a dezvoltat şi variante cu mult mai bolnave. Vara asta am întîlnit o formă suprem-patologică a acestei iubiri. Cineva a dorit să se identifice total cu Irina. De fapt, cu amintirile Irinei, pe care nu a ezitat să i le smulgă, aşa cum se smulgeau cu ferocitate măruntaie în filmul Apocalypto. Cineva a avut sîngele rece de a smulge inima Irinei şi, încă pulsîndă, să şi-o atîrne la piept, în chip de medalion, în chip de podoabă, în chip de rubin. Am descoperit această "bijuterie" absolut din întîmplare, strălucind fals şi dureros, la pieptul unei venerabile doamne, actriţa Rodica Mandache...Îmi atrage atenţia un titlu din seria articolelor domniei sale: "Fantezie populară - Oul roşu în sîn poartă noroc". Nici că se putea un ghinion mai mare pentru doamna actriţă, autoare a acestui titlu inept. Sub titlu, recunosc instantaneu un lung pasaj din cartea Irinei Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, apărută la Humanitas în 1998. Oricine poate vedea tristele imagini în oglindă ale paginilor 80, 81 şi apoi croşetă la 94, 95, aşa cum îndrăzneşte să le reflecte, murdar, articolul din 6 aprilie 2007, semnat, cu toată onoarea de care dispune, de doamna Mandache. Textul Irinei începe aşa: "În copilăria mea, vitrina cofetăriei Capşa din Bucureşti expunea de Paşti, timp de o săptămînă, un ou de zahăr uriaş. Roz-albăstrui-verzui, plin de flori şi păsări, era atît de mare încît, multă vreme, mi-am închipuit că încap în el. Mergeam cu mama să-l vedem, ca la spectacol". Vă las plăcerea amară de a căuta transcrierea integrală în Jurnalul naţional. Doamna Mandache omite doar o propoziţie: "Prin sat trecea Cibinul". Este precaută, evită localizarea precisă, care, vai!, nu se potrivea cu geografia locului său de baştină şi ar fi putut s-o dea de gol în faţa celor care o cunosc mai bine şi ştiu că a copilărit pe malul altui rîu. De altfel, se poate vedea efortul de bijutier-artizan cu care face racordurile între lungile paragrafe furate. Crezînd eu pe cuvînt reclama Jurnalul naţional - "Ziar vertical", dau mail-uri şi telefoane la redacţie, în speranţa că îşi vor spăla singuri obrazul şi o vor pune la punct pe ilustra colaboratoare care le-a dezonorat publicaţia prin furturi mizerabile. Nici o reacţie. Se pare că directorul publicaţiei, cel care odinioară se autointitula "Împărat al clipei", îmbătat de succesul unui talk-show astăzi aproape uitat, nu este acum cîtuşi de puţin deranjat să fie împărat peste plagiatul unei colaboratoare.O să închei tot cu nişte vorbe academice ale lui Dan C. Mihăilescu, adaptînd formula cu care acesta i-a luat cîndva apărarea unui scriitor în mare vogă: "Jos labele de pe Irina Nicolau!".