Plăcere și chin

Cătălin LENŢA
Publicat în Dilema Veche nr. 815 din 3-9 octombrie 2019
Plăcere și chin jpeg

Am învățat ușor și m-am chinuit alteori să îmi placă școala, mi-a plăcut și au fost zile în care nu m-aș fi dus. Am învățat „pe de rost“ sute, mii de pagini, zeci de poezii și teoreme, am cîntat în corul școlii (deși eram cam afon), am alergat la orele de sport pînă scoteam limba de un cot, am împletit covorașe, am cusut nasturi, am făcut un făraș din tablă, am învățat să tai cu fierăstrăul și să sudez. Și asta numai în școala generală. Și nu a fost rău, ba chiar nici greu. Așa spun acum. Oricum nu prea aveai altceva de făcut, nu erau opțiuni, nu era Internet, nu era învățămînt la distanță, așa că școala era singura alegere. Pentru că așa era acum treizeci-patruzeci de ani. Să vorbești acum din urmă, punînd în balanță prezentul, pare facil. Dar să nu cad în păcatul de a crede că „altădată școala era școală“ și că „atunci se făcea carte“. Astea au fost primele lucruri la care m-am gîndit în ultima vreme, deși, odată cu vîrsta, parcă tot mereu sînt tentat să le aduc în față. De la momentul la care oficial am spus că e destul cu învățatul (cel puțin în sistem instituțional) și pînă azi au trecut zeci de ani și, odată cu asta, a apărut „nevoia“ de a face observații, de a comenta de pe margine, de a-i căina pe cei tineri. Și așa am devenit și eu unul care, chiar dacă nu public, tot susține că odinioară era altfel, cel puțin în educație. Și asta pentru că în sinea mea spun, din afara sistemului, că odinioară învățămîntul mergea mînă în mînă cu educația, că respectul reciproc exista și se arăta, că era o linie clară între elev și profesor (dar nu o graniță), că nu mă gîndeam să fumez în preajma școlii (nicidecum în văzul unui profesor). Dar, mă rog, astea sînt cert considerații ale unuia poate îmbătrînit în gîndire, chiar dacă pretind mereu că încerc să fiu „la zi“. Și da, spun din nou că lucrurile s-au schimbat, și nu văd întotdeauna partea bună a schimbării, dar asta pentru că, evident, vremea e alta. Eu învățam, iar notele reflectau asta, pentru că nu aveai de ales, era singura metodă de a merge mai departe. În afară de școală, manuale, profesori și cîteva lecturi, de unde să mai prinzi ceva? Sigur, exista și familia, dar asta de la caz la caz, că pe atunci toată lumea era la muncă și, nu-i așa, era de datoria școlii să se ocupe de viitorul copiilor.

Mă întreb totuși dacă a fost însă chiar atît de rău… Și spun că nu, pentru că, lăsînd la o parte sistemul, îmi amintesc doar de oameni, de învățători, profesori, maiștri, secretare, asistente medicale. Sigur că nu toți au avut același loc în sufletul meu, am avut și eu preferați și alții la care am ținut mai puțin sau chiar deloc, depinde cît cereau de la noi. Și, culmea, cei care m-au „chinuit“ cel mai mult sînt aceia de care îmi amintesc mai bine. De exemplu, în liceu, la o clasă de chimie-biologie, aveam patru ore de matematică pe săptămînă cu un foarte bun profesor – Mircea Ott. Acum, că nu mai este, aș putea spune că era chiar celebru în Suceava, unde era liceul. Iar profesorul ăsta nu făcea nici un fel de diferență între diversele profiluri educaționale, la el matematica era matematică. Sincer, ne așteptam noi, cei de la chimie-biologie, să fie mai îngăduitor cu noi, doar de aia nu eram la matematică-fizică, să vină la ore, să își facă datoria, dar mai cu indulgență. Pentru că aproape toți din clasă ne visam viitori medici, iar matematica în nici un caz nu se număra între iubirile și prioritățile noastre. Și atunci de ce ne chinuia atît cu derivate, integrale și alte bazaconii? Așa că învățam cît trebuia, să iasă o medie bună, să nu strice „dosarul“, chiar dacă Pitagora, Thales și Euler nu ne erau prieteni. Era înalt (pentru mine), autoritar și vorbea tare și apăsat, așa că aveam toate motivele să fiu ușor speriat. Lăsînd la o parte gîndurile celorlalți, pentru mine matematica predată de Mircea Ott nu a fost o plăcere, ba chiar în ultimul an de liceu am decis să o trec la „și altele“ și așa se face că în primul trimestru am rămas corigent. Iar în al doilea trimestru abia am reușit un 5, că doar mă pregăteam de bacalaureat și de admitere la facultate. Eram convins că, pînă la urmă, o să „înțeleagă“ și profesorul Ott că alta e prioritatea mea și o să trec fără probleme. Numai că a venit și al treilea trimestru și nici o urmă de îngăduință, la Ott matematica era sfîntă, și uite că s-ar putea să nu intru la Bac. Așa că, în disperare, m-am apucat să învăț cu adevărat matematică, convins că nu o să îmi folosească la nimic pe mai departe și uitîndu-mă chiorîș la cel de la catedră. Pînă la urmă am trecut, am dat Bac-ul, dar acum mă întreb care a fost cîștigul meu. Și îmi spun, așa cum gîndeam și atunci, că nu exista poate o adecvare a studiilor la profilul elevului, că totul era doar un sistem închistat și rigid în care copilul e numai un număr care completează o normă didactică. Poate greșesc, doar că schimbările și „reformele“ de atunci pînă astăzi nu prea mi-au schimbat părerea, să mă ierte toți cei care tot reformează învățămîntul românesc.

Și mai este ceva – uniforma, că era obligatorie și la 17 ani, părea mai greu de acceptat o astfel de constrîngere. O purtasem destul, era timpul pentru mai multă libertate, atîta cîtă era atunci. Numai că nu exista nici un fel de înțelegere pentru o astfel de atitudine, așa că trebuia să vii la liceu în uniformă. Și cu cravată, deși aveam mereu senzația că cineva mă strînge de gît, ceea ce s-a și întîmplat, de altfel. În fine, asta e, așa că, dincolo de o tură prin colecția de cravate a tatei, am cumpărat cîteva de la Fondul Plastic; cine își mai amintește ce era, știe cît de colorate erau acestea, iar una stacojie chiar a stîrnit furia unui director. Gheorghe Nesteriuc, profesor de fizică (de care „scăpasem“ la ore), nu era de acord cu nici un fel de încălcare a regulamentului, iar cravata mea nu se încadra în norme, plus că era mult prea lată pentru gusturile vremii. Iar culoarea, Doamne, culoarea a fost picătura care a umplut paharul, așa că am simțit pe pielea mea cum e să îți strîngă cineva nodul de la cravată pînă îți ies ochii din cap și te întrebi unde a dispărut brusc tot aerul de care ai nevoie. Și așa am înțeles că directorului nu îi place cravata mea, la care însă nu aveam de gînd să renunț. Consideram că îmi stă bine și, în plus, costase cam multișor ca să nu o mai port. Așa că inventasem o metodă pentru a putea intra în liceu fără să mai fiu gîtuit. Ceream de la colege, care purtau un fel de sarafan, un cordon – simplu, neutru, subțire – și „împleteam“ din el o cravată regulamentară. Evident că, după ce treceam de cerber, cordonul se întorcea la proprietară, iar cravata stacojie trecea la gîtul meu. Și a fost bine o vreme, pînă cînd am constatat că un control al uniformei nu este făcut numai la intrare, ci și în clasă. Așa că am experimentat din nou lipsa de aer, cravata mi a fost luată și aruncată la coș, iar eu am fost trimis acasă după o alta, regulamentară. Bineînțeles că am stat ascuns pe coridoare pînă a trecut inspecția, doar nu era să renunț la așa o scumpete de accesoriu vestimentar. O să zîmbească unii, dar o mai am și acum, chiar dacă mai decolorată și aruncată pe undeva.

(Mă mai întorc totuși puțin în timp, pentru că nu au fost doar matematică și Mircea Ott sau Gheorghe Nesteriuc. Și acum e momentul să afirm că da, am făcut școală bună, începînd cu „generala“, pentru că au fost oameni cărora le-a păsat de copii. Evident că nu totul a fost plăcut și necesar, cum spuneam am adunat destul balast prin memorarea a mii și mii de versuri, enunțuri și teoreme, dar cred că din toate astea măcar am învățat să aleg și să asociez, ceea ce nu a fost rău. Așa că școala de atunci poate că nu era chiar atît de rea, la urma urmei ce e bun se alege și nici lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Măcar la matematică, fizică și limba română.) 

Cătălin Lența este jurnalist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.