În foarte puţinele şcoli în care se fac ore de educaţie sexuală, se discută – puţin şi superficial – numai despre contracepţie, boli cu transmitere sexuală sau organe reproducătoare. Pe elevi, aparent, nu-i interesează, îşi dau coate şi se amuză cînd aud de spermatozoizi, profesorii se jenează şi se rezumă la monologuri seci, care nu vor avea nici o finalitate. De ruşine sau din comoditate, mulţi părinţi preferă să evite subiectul sau, puşi în faţa faptului împlinit, inventează poveşti în care nici ei nu cred, dar care îi pot scoate repede din situaţii jenante. Unii consideră extrem de benefice orele de educaţie sexuală de la şcoală, conştienţi fiind că poate tinerii vor fi mai responsabili în ceea ce priveşte viaţa şi sănătatea lor, alţii se opun de teamă că „abundenţa“ de informaţii le-ar putea trezi tinerilor curiozitatea şi apetitul sexual prea devreme. Ducem lipsă de resurse umane, mereu avem ceva mai important de făcut, mai apelăm şi la principiul „Lasă că nici nouă nu ne-a zis nimeni!“, nu sîntem obişnuiţi să vorbim, nu sîntem conştienţi de nevoile noastre, nu sîntem dispuşi să trecem peste anumite prejudecăţi şi subiecte tabu. Deşi sexualitatea face parte din viaţa fiecăruia dintre noi, subiectul nu prea pare să ne pasioneze în mod „oficial“.

„De sex îţi arde, de învăţătură nu!“

Cînd vine vorba de educaţia sexuală predată în şcoală, persoana cea mai potrivită pentru a sta de vorbă cu elevii este profesorul, cu condiţia ca acesta să aibă „disponibilitate atitudinală“. Cu alte cuvinte, să facă o diferenţă clară între ora de matematică, de exemplu, şi ora de educaţie sexuală, cînd ar trebui să se transforme din profesorul de matematică într-un confident sau un prieten. Ar fi bine, de asemenea, să facă o diferenţă între viaţa particulară a elevilor şi performanţele şcolare ale acestora, adică să-i dea unui elev nota 10 dacă merită, chiar dacă ştie că şi-a început viaţa sexuală. Cîţi dintre profesorii care află aspecte intime din viaţa elevilor nu se duc însă în cancelarie să discute cu restul profesorilor şi cîţi dintre cei care ştiu că o elevă a făcut un avort nu vor începe să o discrimineze, chiar dacă eleva respectivă are note bune? Vor putea să nu-i reproşeze „De sex îţi arde, de învăţătură nu!“ şi să nu-i pună o notă mai mică decît i se cuvine sau o întrebare mai grea decît a colegilor?

În plus, elevii acceptă greu pe post de „confesor“ o persoană cu care au o relaţie de o anumită factură. În definitiv, profesorul este cel care îi scoate la tablă, care le pune note, care le dă teme şi îi controlează. „Educatorul sexual – îmi explică dna Borbala Koo, director executiv al Societăţii de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – ar trebui să fie o persoană neutră, care nu predă în şcoala în care ţine ore de educaţie sexuală. Ar trebui, de asemenea, să fie deschisă şi să aibă abilităţile necesare pentru a putea ţine astfel de ore. Nu este uşor, avînd în vedere educaţia pe care am primit-o mulţi dintre noi şi care încă se mai practică în unele şcoli, să poţi ţine cursuri interactive, să înţelegi că este important ca tu, profesorul, să vorbeşti cît mai puţin, pentru a le da elevilor posibilitatea să comunice cu tine sau între ei şi să-i înveţi să-şi caute propriile soluţii, fără să vii tu mereu cu rezolvări.“

Vrei reformă, nu bate cu pumnul în masă

Două dintre cele mai „neutre“ persoane cu care elevii ar putea dezvolta relativ uşor o relaţie de încredere sînt asistentul medical şi consilierul şcolar, dar foarte puţine dintre cele cîteva zeci de mii de şcoli din toată ţara au asemenea personal. Dat fiind că multe dintre ele nu îndeplinesc nici măcar condiţiile sanitare şi igienice de funcţionare, nu beneficiază de săli de sport sau de cabinete medicale, şansele ca un consilier să fie angajat special pentru a discuta cu elevii probleme de natură sexuală sînt aproape inexistente. „Avînd în vedere schimbările care se produc în fiecare an – bac-ul care se dă mereu altfel, modificările sistemului de notare sau ale manualelor –, educaţia sexuală nu poate deveni prea curînd parte integrantă a programei şcolare. Iar cînd acest lucru se va întîmpla, cînd vom putea vorbi de o reformă, tinerii ar trebui implicaţi în mod activ. Tot ce se întîmplă în momentul de faţă în domeniul educaţiei este discutat din perspectiva adulţilor şi a specialiştilor. Nimeni nu îi include în dezbateri şi pe tineri, un lucru fundamental greşit – îmi explică dna Borbala Koo –, pentru că nevoile adolescenţilor sînt mult diferite faţă de estimările adulţilor şi ale specialiştilor. Implicarea lor activă ar putea să facă diferenţa. Evident, cu condiţia ca şi ei să fie dispuşi să schimbe ceva şi să ştie să-şi exprime dorinţele într-un mod care să poată fi auzit. Fără să se revolte şi fără să bată cu pumnul în masă.“

Internetul, cel mai fidel consilier

Deşi în particular sînt foarte dezinvolţi şi discută lucruri foarte personale între ei, mulţi tineri se ruşinează cînd trebuie să-şi exprime punctul de vedere în faţa unui părinte, a unui profesor sau a unui consilier şcolar. Pentru unii dintre adolescenţi, discuţiile pe teme sexuale cu un adult sînt chiar bariere de netrecut, aşa încît îşi caută surse alternative de informaţii, cea mai des folosită – după cum se va vedea şi din anchetă (p. 11) – fiind Internetul. Costă mai nimic, numele real şi anumite date de identificare nu sînt un criteriu nici pentru a accesa unele site-uri, nici pentru a intra pe forum-uri – deci nici un motiv să roşeşti –, iar dacă ştii limbi străine ai acces la informaţii pe care nu le găseşti pe site-urile româneşti. Cîte dintre aceste informaţii sînt însă conforme cu realitatea? Mulţi dintre adolescenţii cu care am stat de vorbă cred într-un proces natural de selecţie. Atîta timp – spun ei – cît informaţiile postate pe un site îşi dovedesc utilitatea, sursa respectivă va fi folosită din ce în ce mai des şi va deveni din ce în ce mai credibilă. Şi, ca să fii 100% sigur şi să ai un minimum de control, încerci să verifici un anumit lucru din trei surse. Una peste alta, este foarte clar că acest gen de comunicare şi de transmitere de informaţii are mare succes în rîndul tinerilor, fapt confirmat şi exemplificat de dna Borbala Koo: „În cadrul unei campanii pe care am organizat-o acum cîţiva ani, le-am propus elevilor de şcoală generală şi de liceu să ne transmită, prin intermediul unei adrese de mail, orice fel de problemă legată de sexualitate, cu promisiunea ca cineva să le răspundă în maximum 48 de ore. Ideea a fost un succes: primeam zilnic în jur de 40 de mesaje, cu probleme diferite şi foarte serios şi responsabil exprimate“.

Pentru sex protejat, fii un bun negociator

Cei care nu au acces la mediul virtual sau care nu sînt internauţi împătimiţi folosesc alte metode de informare, cum ar fi, de exemplu, pliantele, broşurile sau flyer-ele. Acestea sînt însă o resursă mult prea sărăcăcioasă pentru problemele existente şi, poate mai important, nu fac altceva decît să informeze. Orice fundaţie sau ONG care îşi propune să îi informeze pe tineri cu privire la măsurile de prevenire a îmbolnăvirii cu virusul HIV, de exemplu, tipăreşte o serie de pliante şi începe să le distribuie în diverse locuri. Util, nimic de comentat, dar specialiştii sînt de părere că (doar) a transmite informaţii nu înseamnă a face educaţie sexuală. Degeaba îi spui unei tinere „nu trebuie să ai relaţii sexuale fără prezervativ“ – efectul scontat va fi zero. Fiind vorba de un prezervativ, el ar trebui folosit de băiat. Dacă acesta nu vrea să-l folosească, nu se pot întîmpla decît două lucruri: fie cei doi vor avea un contact sexual neprotejat, fie băiatul va renunţa, lucru care va duce la despărţirea celor doi. În adolescenţă însă, acest lucru este de neconceput, aşa încît este foarte probabil ca fata să accepte să facă sex neprotejat, pentru a nu-şi pierde prietenul. Ce se poate face pentru a nu se ajunge în această situaţie? „În primul rînd, nu trebuie să-i spui tînărului să nu facă niciodată sex fără prezervativ, ci măcar să o facă pe cît de rar posibil. De asemenea, trebuie să-i dezvolţi abilităţile de negociator, pentru a nu mai accepta atît de uşor anumite situaţii care pot provoca un dezastru“ – îmi explică dna Borbala Koo.

Unde şi cum intervin părinţii?

Cînd vine vorba de educaţia sexuală a propriilor copii, reacţiile părinţilor sînt împărţite: unii consideră că discuţiile despre anumite subiecte din sfera sexualităţii le-ar putea forma un stil de viaţă sănătos şi responsabil. Înţeleg şi speră că, în acest fel, vîrsta de debut a vieţii sexuale nu va mai scădea şi că numărul de sarcini în rîndul adolescentelor ar putea fi mai mic. Alţii se tem de faptul că aceste subiecte le-ar putea trezi copiilor curiozitatea sexuală mult prea devreme şi pierd din vedere faptul că, privaţi de anumite informaţii, adolescenţii nu-şi vor mai dezvolta filtrele prin care pot trece ceea ce văd şi ce aud şi nu vor mai putea face diferenţa între bine şi rău. „Din comoditate, mulţi părinţi nu-şi doresc, pur şi simplu, să fie aproape de copiii lor. Există părinţi care sînt prietenii cei mai apropiaţi ai copiilor lor, după cum există şi părinţi care se mulţumesc cu o relaţie superficială cu aceştia, altfel nu pot să-mi explic ceea ce văd în jurul meu. Haideţi să nu vorbim de mama unui adolescent, ci despre o femeie care fumează în timpul sarcinii. Ce spune acest lucru despre relaţia dintre ea şi copilul pe care îl va naşte?“

Puţă sau penis? Şi la ce vîrstă?

Număratele cazuri de divorţ sau de violenţă domestică (cele mai multe împotriva femeii şi aparent fără nici o legătură cu sexualitatea), numărul mare de „copii cu copii“ sau de avorturi, prejudecăţile conform cărora o femeie la menopauză nu ar mai fi activă sexual sau principiile bolnăvicioase de genul „Nici pe noi nu ne-a învăţat nimeni şi uite că ne-am descurcat“ denotă faptul că încă nu sîntem foarte educaţi sexual. Există ţări – cele nordice, de exemplu – în care acest concept a fost acceptat de societate, după cum există şi ţări – Anglia, Germania sau SUA – în care, dacă nu a fost pe deplin asimilat, măcar se discută pe această temă. Din ruşine, din orgoliu sau, pur şi simplu, pentru că nu se consideră necesar, în România oamenii nu par dispuşi să vorbească sau să ceară ajutor. Nu se obişnuieşte să vorbeşti despre sexualitate; nu se cade... Este, într-o oarecare măsură, o situaţie similară mersului la psiholog – dacă se află că ceri ajutorul unui psiholog, e clar, ai o problemă gravă; dacă se află că te duci la psihiatru, e clar, eşti nebun de-a dreptul! Unii dintre cei mai vehemenţi critici ai raportului ONU dat publicităţii în luna iunie a anului trecut – un „plan de lecţie“ care prevedea ca toţi copiii între 5-18 ani să facă ore de educaţie sexuală – au adus în discuţie, printre altele, faptul că nu poţi învăţa un copil de 5 ani ce este masturbarea, atîta timp cît acesta nu poate rosti corect părţile anatomice ale corpului uman. Aceştia susţin că cel mai „sănătos“ este ca educaţia sexuală să fie adaptată vîrstei copilului, aşa încît informaţia să fie corect asimilată şi „procesată“, iar efectul să fie cel scontat. De acord, dar oare nu ar trebui să se discute şi cît de „sănătos“ este să ajungi la 17 ani şi să-ţi dai coate pe sub bancă cînd cineva îţi vorbeşte de vagin sau, mai grav, să devii părinte şi să-ţi crape obrazul de ruşine cînd trebuie să explici ce este un penis? Şi pentru că acest cuvînt, penis, pare să fie unul dintre cele mai ruşinoase cuvinte din limba română, să preferi termenii puţă, cocoşel sau ciucurel pînă la o vîrstă ridicol de înaintată? Total de acord – masturbare la 5 ani, nu, dar să ajungi la 15 ani şi să crezi că berzele aduc copii pe lume, da?!