Avem o nevoie ancestrală de a cuceri spaţiu. Găsim certitudini în zidire. Ne erijăm în demiurgi ca făuritori de spaţii cărora le suprapunem memorie ca să devină locuri. „După chipul şi asemănarea noastră“ sau, mai degrabă, după fel şi pricepere, construim cetăţi, edificăm concentric în jurul spiritului şi credinţelor, cucerind teritoriu fizic şi metafizic. Atunci cînd urbea îl depăşeşte, făuritorul de astăzi se angajează şi el în depăşire, crezînd că orizontul contrasensului e liber. Îşi construieşte cochilii-maşini ca să învingă distanţe şi drumuri. Însă, învingînd drumul, pierde călătoria. Homo urbis priveşte viaţa din geamul cochiliei sale umblătoare. Apoi, cuceritorul urbei de astăzi începe să înţeleagă care este adevăratul spaţiu de recuperat – spaţiul dinăuntrul cetăţii sale, pierdut între timp. Se lansează temerar în lupta recuperării.

Oraşul Iaşi trăieşte cultural, social şi civic într-o înlănţuire de vertebre cu amprente istorice – grădina Copoului, agitata Universitate, Biblioteca Centrală şi Piaţa Eminescu, strada-promenadă Lăpuşneanu, Piaţa Unirii şi Ştefanul (denumire oficială: Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfînt). Între şi printre tei, călătorul descoperă un oraş prieten, un oraş cu timp şi timpi diferiţi aduşi împreună. Ştefanul sau Uliţa Mare, cea mai veche stradă a Iaşilor, și-a decantat profilul în timp: zidiri de fală, rectificări de parcurs, prelungiri, retrageri de front.

În cetatea spirituală a urbei de început, Ştefanul ducea călătorul către Curtea Domnească, nu mai devreme de a-l purta printre pietrele de hotar spiritual ale locului – Mitropolia, Biserica Catolică şi Mănăstirea Trei Ierarhi. Uliţa Mare, în fapt, a reprezentat construcţia cea mai fidelă a societăţii ieşene, a felului în care aceasta funcţionează şi trăieşte. Pe Uliţa Mare au intrat în scenă, de-a lungul timpului, negustori, boieri, mitropoliţi, cărturari, oameni de cultură, artişti, apoi mulţimea – „colectivul“ – cu locuinţele sale în suprapunere verticală.

Efervescentă manifestare de trăire urbană, Ştefanul s-a supus „toaletărilor“ spaţiale ale fiecărei epoci. În tot acest timp, călătorul şi locuitorul urbei şi l-a apropriat în fel și chip, astfel că spaţiul pietonalului a devenit un fel de aparat de măsurat existenţa şi trăirea publică ieşeană: uliţa comercială bordată de dughene pentru că aici e vadul, uliţa de promenadă pentru trăsurile boierilor, uliţa de protest şi revoluţie, de defilare şi întîmpinat regii României. Despre Uliţa Mare, în complexitatea vitalităţii ei de trăsuri, comercianţi şi pietoni, mai înţelegem astăzi doar din istorii şi fotografii vechi. Ba ne mai rămăseseră teii plantaţi în zorii anilor 1900.

Vremea copilăriei generaţiilor mari vorbeşte despre un Ştefan prin care circulă maşini, cu pietoni cuminţi pe trotuarele laterale. Însă din acest Ştefan „auto“, în ultimele două decenii, Iaşiul descoperă mugurii unui ax pietonal urban. La sfîrşit de săptămînă, aproape într-un spirit manifest de recuperare a spaţiului pierdut, asfaltul dă avînt doar rolelor, bicicletelor şi entuziasmului tînăr, sub aceeaşi protectoare umbră a teilor locului. Ştefanul a coagulat cu naturaleţe o comunitate foarte tînără, a adus laolaltă copiii nerăbdători ai urbei, într-un spaţiu în care homo urbis devine homo ludens, iar oraşul are forţa de a deveni. Ocrotite de istorii construite spre Nord şi Sud, generaţiile ieşene au crescut şi şi-au alimentat memoria din viaţa pe Ştefan la sfîrşit de săptămînă, acolo unde te întîlneşti fără să fi vorbit dinainte, într-un „drum“ firesc al lucrurilor.

Dar schimbarea e natura Ştefanului. Năzuinţa şi voinţa de reinventare a oraşului începe aici şi de aici. Decopertat acum de pielea asfaltică şi cu teii tăiaţi, Ştefanul şi-a pierdut comunitatea înstrăinată brusc de prezentul său reinventat. „Locante“ şi tîrguri ocazionale intră într-un joc al ademenirii. Accentul axiologic de astăzi îi aduce în capăt de perspectiva nelipsitul „Mall“, undeva într-o continuitate de viață în spaţiu, timp şi memorie.

Comunitatea ieşeană îşi reclamă Ştefanul. Tinerii pe role de ieri ar vrea să îşi înveţe copiii să meargă pe role astăzi. Prezentul le-a reamintit de rolul ancestral de cuceritor… al urbei. În 2016 (şi-)au recuperat verticalitatea. Şi-au recuperat teii. Iasuliubesteteii.ro ascunde o poveste. Cuceritorii de astăzi se asigură de supravieţuirea speciei de pieton de Ştefan: îi lasă în dar umbra teilor. 

Ramona Costea şi Adriana Gheorghiescu sînt arhitecte.

Foto: wikimedia commons