Am fost cu o prietenă într-o stațiune de pe Valea Prahovei, în urmă cu vreo două săptămîni. Ne-am ­luat multe haine groase, deși era încă august, și am pornit devreme, ca să evităm aglomerația. Prietenul Marcel din GPS ne-a arătat calea, dar aglomerația n-am putut-o evita decît pînă cam pe unde ni s-au înfundat prima dată urechile de la altitudine. Înainte de Posada mergeam deja bară la bară și am avut timp din plin să remarcăm numeroasele indicatoare ce anunțau că se apropie Muzeul Cinegetic. Oare ce-o fi înăuntru? – ne-am întrebat în timp ce treceam încet pe lîngă conacul de piatră. Probabil că ceva sinistru, am fost de acord amîndouă.

Ne-am făcut treaba peste zi, căci cu treabă ne-am dus, iar seara am tras la pensiunea unde trebuia să înnoptăm. Ne-am luat cheile de la recepție și am urcat la etajul al doilea, unde aveam camerele. Pe holuri și pe scări, pensiunea era plină de piei de urși și lincși atîrnate pe pereți, una lîngă alta.

M-am oprit în loc să mă uit la ele, nu mi-a venit să cred.

– Poftim muzeu cinegetic, a zis prietena, rîzînd.

Urșii erau mai mari sau mai mici, dar toți atîrnați cu capul în jos, cu ochii deschiși și gura căscată larg. Sus, la etaj, între camerele noastre alăturate, un cap de cerb privea în gol, pe deasupra lucrurilor.

– Cred că noaptea animalele astea au o viață a lor, am zis cu voce tare în timp ce răsuceam cheia, iar după ce-am intrat în cameră, m-am trîntit pe pat și primul lucru a fost să intru pe net și să caut cît costă coarnele de cerb.

Am coborît la cină, iar în sala de mese, pe un perete întreg, stătea întinsă cea mai mare piele de urs din toată pensiunea, înconjurată de luminițe multicolore, ca pentru bradul de Crăciun. Am luat o cină modestă și apoi am înghiontit-o pe prietena mea să ne facem o poză cu blana. A spus că-i e rușine. Eu am zis că e halucinant și că vreau să am această poză absurdă cu blana, dar nu singură.

Ne-am ciondănit o vreme în șoaptă, apoi ne-am dus la recepție și am întrebat-o pe doamna de acolo dacă putem să băgăm luminițele în priză, să ne facem poză cu ursul. A fost superbucuroasă. S a oferit singură să ne facă ea poza.

Am băgat luminițele în priză și ursul s-a înconjurat de beculețe multicolore și pîlpîitoare, care nu funcționau toate. M-am poziționat cu o mînă în gura lui. Nu era cu capul în jos, ca ceilalți, ci întins pe orizontală, deasupra unui șemineu.

Ne-am luat amîndouă mutrele zîmbitoare și prietena a zis printre dinți:

– Să nu pui pe Internet.

– Nu pun, i-am zis.

După ce ne-am făcut poza, am scos luminițele din priză și ne-am dus în camerele noastre.

M-am băgat în patul matrimonial și m-am învelit cu pătura pufoasă, cu imprimeu de blană de leopard. Nu puteam să-mi scot din minte pieile de pe holuri. Un fel de măsură a valorii pensiunilor de munte, pentru oamenii care le dețin.

În liniștea nopții – și pentru că-mi era greu să adorm, fiind în pat străin –, am început la un moment dat să aud de pe hol zgomote difuze, care ar fi putut fi orice: apa la baie într-o altă cameră, scîrțîitul scărilor, un cap de cerb vorbind cu o blană de urs…

M-am întors pe-o parte, apoi pe burtă, apoi mi-am pus perna în cap, dar mă durea gîtul fără pernă, așa c-am renunțat. M-am enervat că nu adorm. A doua zi urma să plecăm devreme spre București, ceasul era pus să sune la 7.

M-am dat jos din pat și am deschis ușa, care a scîrțîit. Poate că-n camera de alături prietena mea stătea cu ochii în tavan și-și imagina că scîrțîie fiindcă cerbul a întors capul să vadă cine vine.

Am lăsat ușa deschisă la cameră, să vină lumină pe hol, fiindcă habar n-aveam unde e întrerupătorul, apoi am făcut cîțiva pași și m-am mai uitat la blana din capul scării și la capul de cerb de lîngă ușa mea. Era în aceeași poziție, se uita în continuare peste lucruri, în întuneric.

Asta ar fi o poveste haioasă, cum se scoală animalele noaptea și vorbesc între ele, aș putea scrie povestea asta pentru copii!

Nu, e prea sinistru, ce naiba.

M-am întors în cameră, am răsucit cheia în ușă de două ori, apoi am scotocit în trusa de cosmetice și am scos o cutiuță mică, cu două dopuri de urechi în ea. Le luasem de la Praktiker, de la raionul de picamere. Dopurile de buret de la farmacie n-au nici un efect.

Mi-am pus dopurile în urechi și m-am învelit din nou cu leopardul.

Oare în cît timp își vor scoate investiția cu trofeele? Pensiunea părea destul de nouă. Poate au luat în calcul aceste achiziții cînd au făcut împrumutul la bancă.

Nu mai auzeam absolut nimic, dar acum creierul era concentrat pe presiunea din urechi, care dădea semne că-n scurt timp se va transforma în durere. Și parcă nu mai putea să-mi respire capul.

La naiba cu paturile străine, am zis.

M-a fulgerat un gînd legat de mini-bar. Dar sfînta notă de plată mă protejează mereu de abuzuri, mă ține un om rațional.

Am tras leopardul și mai sus, pînă-n gît.

Dă, Doamne, s-adorm, dă, Doamne, s-adorm, dă, Doamne, s-adorm… 

Lavinia Braniște este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Rostogol merge acasă (Editura Arthur, 2016).

Foto: wikimedia commons