Acum vreo douăzeci de ani, Alina şi cu mine am stat pentru prima oară într-un apartament rural de tip tradiţional – şi, totodată, prima locuinţă închiriată din viaţa noastră conjugală. Asta se întîmpla în toamna anului 1994, cînd ne-am instalat în Timişoara, cu gîndul să ne facem un rost în oraş. Abia absolviserăm Facultatea de Litere, eram proaspăt căsătoriţi, obţinuserăm două posturi de profesori suplinitori şi tot ce ne mai lipsea era o locuinţă. Iar cum salariile de profesor erau teribil de mici (aproximativ şaptezeci şi cinci de dolari pe atunci), am căutat o chirie cît mai ieftină. Decentă, dar ieftină. Aşa am descoperit ceea ce numeam mai sus apartamentul rural tradiţional.

Apartamentul rural de tip tradiţional (fiindcă între timp a apărut şi un tip de apartament rural modern) e astăzi pe cale de dispariţie, odată cu cei care au dat viaţă acestei viziuni asupra locuirii: ţăranii transplantaţi brusc la oraş în anii industrializării forţate din comunism. Cum acea generaţie se stinge, viziunea lor specifică de design interior piere odată cu ei. Nu o regret prea mult, dar uneori îi redescopăr urmele cu amuzament şi cu un pic de emoţie, aşa cum păţim în faţa oricărui kitsch care a acumulat istorie – şi mai ales istorie personală.

Apartamentul rural este o locuinţă la bloc, de obicei într-un oraş, mobilată şi decorată conform viziunii ţăranului care, odată ajuns aici, simte că trebuie să locuiască în conformitate cu noul (şi neclarul) său statut, fără să ştie foarte clar cum să o facă. Astfel, apartamentul devine un fel de casă de ţară mai înghesuită, încărcată cu un amestec de obiecte familiare şi obiecte „urbane“, selectate conform viziunii proprii. Dar, cum locatarii unor astfel de apartamente provin dintr-o cultură rurală cu repere comune, şi noile lor locuinţe urbane au ajuns să semene între ele, creînd stilul specific de care vorbeam.

...Însă atunci, în 1994, cînd am intrat în apartamentul de două camere al bătrînei proprietare, nu am teoretizat, ci doar m-am holbat, amuzat şi îngrozit, la locul unde urma să ne petrecem o parte din viaţă. Bătrîna nu mobilase apartamentul ca pentru nişte chiriaşi, ci îl lăsase aşa cum era pe vremea cînd locuia ea în el. Între timp se mutase la casă.

Numai că, în mintea ei, şi apartamentul era tot un fel de casă de la ţară. Cele două camere erau împărţite în mod evident în „camera bună“, cea pentru oaspeţi, şi încăperea de locuit, cea a familiei. În cadrul uşii ce dădea din hol spre camera de arătat, cea pentru oaspeţi, atîrna un buzdugan de lemn lăcuit, cu ţinte, pe care scria „198... Amintire de...“ undeva şi de care m-am izbit cu capul cînd am dat să intru în încăpere. Am dat să-l cobor din cui şi să-l pun pe o măsuţă, dar baba m-a avertizat să nu-l mut de acolo – nici pe el şi nici alt obiect. (Azi mi-ar spune să nu stric feng shui-ul casei.) În camera de zi se găsea o masă acoperită cu o faţă de masă din macrameu. Pe ea stătea un coş auriu, cu banane, portocale, vreo două mere şi un ananas de plastic, coş pe care îl mai văzusem în „camera bună“ în multe case de la sat. Coşul era aşezat pe un alt macrameu gălbui, de formă rotundă. Pe un perete se afla un dulap maroniu, cu vitrină, plin cu bibelouri de porţelan şi sticlă, fiecare aşezat pe cîte un alt macrameu, rotund sau oval. Nu lipsea un peşte de plastic în clasicele nuanţe de verde-albăstrui-mov-gălbui, care stătea pe un macrameu mai mare. Mai era acolo un pat lat, cu arcuri, care avea pe o latură o policioară cu cîteva zeci de cărţi: Roşu şi negru al lui Stendhal, un ghid medical gros şi îndesat, cîteva almanahuri Scînteia, vreo trei romane de Sandra Brown, Confesiunile unui opioman, Misterele Parisului şi un almanah Perpetuum comic. Patul era acoperit cu o pătură moale, în culori vii. Pe jos era întins un covor, iar deasupra peretelui de lîngă pat era prinsă o carpetă cu răpirea din serai (nu mai ţin minte care variantă, fiindcă erau două: cea mai ieftină, cu doi, şi cea mai prestigioasă, cu trei răpitori călare).

În camera a doua, care trebuie să fi fost dormitorul babei, am văzut un pat de ţară, îngust şi înalt, pe care erau clădite două-trei plapume groase şi cîteva perne mari, umflate, toate umplute cu pene. Peste ele erau puse cîteva pături ţesute cu modele tradiţionale, iar pe pereţi atîrnau cîteva fotografii de familie înrămate: un bărbat încruntat, un bărbat şi o femeie ţepeni şi gravi, în haine de nuntă, şi două poze cu un sicriu deschis, cu un bărbat mort, cu mîinile pe piept, în jurul căruia boceau femei în negru, cu lumînări în mîini.

Pereţii ambelor camere erau zugrăviţi într-un roz sau gălbui livid, peste care se trasaseră modele maronii cu „rolul“, un sul de cauciuc cu imprimeuri florale sau geometrice. Pe tavanul camerei de zi atîrna un candelabru cu ţurţuri de sticlă, care se umpleau de praf şi de care mă loveam iarăşi cu capul cînd treceam pe acolo, iscînd clinchete enervante. Orice obiecţel sau aparat casnic, inclusiv frigiderul din bucătărie, avea sub el sau pe el un rotocol sau oval de macrameu. Lipsea doar televizorul, pe care bătrîna îl mutase la noua ei locuinţă, dar sînt sigur că şi pe el ar fi stat un macrameu – şi, eventual, peştele de sticlă.

Bătrîna era nesuferită şi ţîfnoasă, aşa că am plecat de acolo după trei luni. Ne-am dat seama că de fapt i se rupea inima să-şi închirieze „căsuţa“: venea pe acolo aproape zilnic, intra chiar şi peste noi şi verifica dacă nu cumva mutaserăm sau distruseserăm ceva. Mă întreb dacă face la fel şi acum, cu altcineva. Iar dacă nu, mă amuz închipuindu-mi cum va fi fost modificat apartamentul conform noii viziuni asupra modernităţii urbane. 

Sigur, bibelourile trebuie să fi dispărut. Şi cărţile. Şi macrameurile. Şi pozele cu morţi. Pereţii sînt acum albi şi făcuţi cu rigips. Mobila e una modernă, modulară, şi a apărut şi o plasmă TV. Parchetul de lemn a fost înlocuit cu plăci melaminate, care se curăţă mai uşor. În loc de covor s-au pus mochete cu forme jucăuşe şi culori vesele. Candelabrul a dispărut: acum apartamentul e luminat cu spoturi. Scaunele de lemn, cu spătar curbat, sînt înlocuite de taburete, iar geamurile sînt, desigur, toate termopan. Bucătăria ar putea fi una americană, care să îmbibe cu mirosuri de mîncare camera de zi, iar uşa de la intrare e metalică şi se închide greu, ca un seif, peste imaginea urbană a României moderne.

Radu Pavel Gheo este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Noapte bună, copii!, Polirom, 2010. 

Foto: A. Iuga