Numele meu este Jasmina Al-Qaisi. Și din toamna anului 2001 viața mea s-a tot schimbat. Într un fel care nu a depins de mine sau de familia mea, ci de un eveniment cu răsunet mondial.

9/11 a fost la Giurgiu. Și în toată lumea. În ziua aia am intrat la mama în dormitor să-i cer bani de Albă-ca-Zăpada. Nu mai știu dacă mi-a dat, dar știu sigur că plîngea. Imaginile Turnurilor Gemene rulau fără oprire pe ecranul televizorului. „Uite, mamă, ce-au făcut nenorociții“, mi-a zis mama ținîndu-și mîna pe gît, așa cum face mereu cînd e îngrijorată. N aveam Internet ca lumea și nu știa nimeni de ce se întîmplă așa ceva în lume. Repetam și noi ce rula la TV. Învățam: te-roa-re, te-ro-rist.

Odată, la doctor, mama m-a prezentat cu numele ei de fată. Îmi spunea: „Nu îmi place să dau explicații nimănui“. Profesorii noi făceau întotdeauna o pauză la primul nume din catalog și profesorii vechi mă știau de A lu’ Caisa. Așa îmi spuneau în cancelarie, cu acordul bunicii mele, profesoară acolo. Colegii mă strigau Al-Qaeda. Eram terorista clasei. A școlii. Și nu neapărat că ar fi avut ceva cu mine, ci din cauza suspiciunilor față de tata și de numele nostru.

E bine să crești cu cel mai crud umor, te călește. Rezultatul umorului crud e că nu am vrut să știu nimic despre Orientul Mijlociu în adolescență. Asta a fost rebeliunea mea. Așa am crescut cu fantoma unui stigmat fără să știu dacă am fost direct discriminată, fără să am noțiunea unei posibile traume.

M-a întrebat mama dacă vreau să iau numele ei de fată sau numele ei nou de căsătorie. Cred că era un semn de îngrijorare din partea ei. Se întreba mereu ce se va întîmpla dacă o să vreau să obțin, de exemplu, o viză pentru Statele Unite. Am refuzat. Și am sperat că, la un moment dat, o să trec peste zeflemelile puerile și o să vreau să fiu cine s-a întîmplat să mă nasc.

„Fată-fată, ia zi, are tac-tu petrol în curte?“ Aceasta este întrebarea călăuzitoare a amintirilor cu colegii mei și cu noțiunile lor geopolitice deformate din școala generală.

În primăvara anului 2016 am aflat că tata nu are petrol în curte. Am plecat să văd Iordania. Fără să-mi fie frică de nimic. M-am întîlnit în fața Teatrului Roman cu verișorul care mă găsise pe Internet cu cîteva luni în urmă. Mi-a luat shawarma și m-a dus să fumăm narghilea, mi-a arătat video-uri din Palestina și am discutat politică. Ne-am bucurat și ne-am împrietenit imediat. Au venit ai lui să ne ia cu mașina. Ceva japonez ca un Damas. Mătușa m-a pupat de sub hijab. Unchiul a oprit mașina să îmi cumpere înghețată. Am intrat într-un timp care nu se termina niciodată.

Cariere de fosfat, un cimitir cu puține morminte, aceasta era intrarea în satul văluros de unde vine tatăl meu. Am parcat mașina lîngă o casă înaltă, care avea un butic în garaj. În casa asta locuia o mică parte a familiei. Mătușa care mă găzduia a sunat în secret toate rudele, care au venit să mă vadă. Îmi mîngîiau părul, îmi făceau poze și mă întreabau de tata. Tot mătușa mi-a dat o rochie fără mîneci, una ca a ei, și mi-a spus că nu trebuie să mă acopăr, oamenii sînt liberi să aleagă ce vor.

Sînt emoționată și atentă la instruc­țiuni. Mătușile mă duc pe rînd la cumpărături. Mă obligă să îmi aleg aur și rochii. Să duc acasă ceva de la ele și să mă întorc. Ascult povești despre dezamăgiri, educație, pace, economii. Butoiul de apă e acoperit cu o husă de dantelă. Copiii mă privesc cu gura deschisă. Mîncăm împreună, ne zîmbim de-adevăratelea. Aflu că sînt și cineva despre care nu știu nimic. Sînt o Al-Qaisi, dintr-un loc îndepărtat.

Sînt Jasmina Al-Qaisi și acum am cel puțin douăzeci de rude noi și cîțiva GB de video şi fotografii cu copilași citind din Coran la școală, cămile și cai pitici pe un mal al Mării Moarte, pîini aruncate la colț de stradă, trafic înfiorător cu taxiuri albe, vînt cu praf și soare peste ruine romane, capre pe terenuri aride, zmeie șchioape, patiseri iuți ca gîndul. Le deschid ca să îmi revizuiesc emoțiile.

Nu trece o săptămînă și apăs translate with Bing ca să aflu că a murit bunicul. Mă cutremur. Mi se spune că a mai trăit ca să apucăm să ne vedem. 

Jasmina Al-Qaisi este etnograf vizual, cercetează relațiile la distanță și lucrează în management cultural independent la Berlin.

Foto: Konstantin Behringer