Cînd se vorbeşte pe la noi despre cum sînt românii, auzim în general aceleaşi lucruri flatante: ospitalieri, deschişi, toleranţi, comunicativi sau poeţi. Nu ştiu cît de toleranţi sau de poeţi sîntem, dar, dacă faci ochii roată pe plaiurile mioritice, îţi sare în ochi mai degrabă mitocănia concetăţenilor noştri. Şi asta nu numai acolo unde ne-am aştepta s-o găsim - în mahalale şi la periferia societăţii -, ci în toate mediile, de la cele mai de jos, la cele mai cu pretenţii. Nu sînt adeptul generalizărilor şi al etichetelor lipite unor popoare ("neamţul e aşa, românul e pe dincolo etc."), dar este evident că numărul mitocanilor din ţara noastră îl depăşeşte cu mult pe cel din ţările occidentale. În alte părţi, există totuşi un cult al respectului pentru cel de lîngă tine - ceea ce la noi nu prea găseşti. Iar a te durea-n cot de ceilalţi, de faptul că i-ai putea deranja este una din atitudinile emblematice ale mitocanului. Pînă la urmă, e o chestiune de civilizaţie şi, dincolo de diferenţele economice care ne despart de ţările-vedetă ale Europei, distanţa dintre "noi" şi "ei" e întreţinută şi de suma mitocăniilor noastre mărunte, de zi cu zi. Şi încă ceva: grav nu este atît că avem o mare doză de mitocănie pe cap de locuitor, ci că acest tip de atitudine ne e oferit ca model de către canalele de comunicare în masă. Că mitocănia e la putere în România şi că ea se transmite nu de jos în sus, cum ar fi normal, ci de sus în jos. Asta face, din păcate, ca viitorul să nu sune deloc bine. (C. P.-B.)