De la Sweeney Todd (personajul ficţional care şi-a ucis clienţii şi i-a făcut bucăţi) nu a mai existat atît de multă incertitudine în legătură cu ce se întîmplă exact cu carnea procesată. De data aceasta, nu mai este vorba de filmul Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street (Bărbierul diabolic din Fleet Street), ci de caii din România.

În condiţiile în care carnea de cal este mai uşoară decît vita de calitate inferioară şi conţine mai mulţi acizi graşi de tip Omega-3, acesta ar putea fi un caz rar de contrafacere prin care produsele alimentare devin mai sănătoase. Totuşi, nu există prea multe informaţii despre lanţul extins care aprovizionează cu carne procesată supermarketurile şi restaurantele. Dacă nu au reuşit să depisteze că era carne de cal, ce altceva ar putea trece neobservat?

În pieţele de carne de calitate, unde măcelarii sînt foarte atenţi la origine, practic cunoşti numele animalului pe care îl mănînci, iar înlocuirea unei vaci cu un cal este de neconceput. Însă în magazinele ieftine – pe fondul concurenţei preţurilor şi al cererii din ce în ce mai mari de carne din China şi din economiile emergente –, pe mese riscă să ajungă lucruri ciudate.

Calitatea produselor s-a deteriorat

Această situaţie nu poate continua. Industria auto americană a abordat, la un moment dat, relaţia cu furnizorii de materii prime, într-un mod similar – exercitînd presiuni atît de mari, încît calitatea produselor s-a deteriorat, iar furnizorii au dat faliment. Însă este dificil să creezi relaţii cu furnizorii, într-o lume în care clienţii cer preţuri mici, astfel că industria alimentară nu are o alternativă prea bună.

Din unele puncte de vedere, concentraţia de producţie şi distribuţie din ultimele decenii – cînd magazinele de la colţ de stradă au fost înlocuite de supermarketuri alimentate de procesatori – a fost o afacere profitabilă pentru consumatorul obişnuit. A ridicat nivelul de bază al calităţii – nu prea merită să ne amintim de conţinutul cîrnaţilor, al salamului şi pateurilor cu carne, comercializate în Marea Britanie în anii 1970 – şi a contribuit la stabilizarea preţurilor.

Preţurile alimentelor în magazine au scăzut în termeni reali, în ultimele două decenii, pînă în anul 2007. Nu doar că preţurile mărfurilor de bază erau mici, dar supermarketurile eliminaseră costuri prin achiziţionarea reţelelor de furnizori – ferme, procesatori şi comercianţi –, care sînt în concurenţă, în orice situaţie.

Situaţia s-a schimbat în 2007-2008, cînd s-au înregistrat primele şocuri în privinţa preţurilor produselor de bază. Folosirea, în Statele Unite, a produselor agricole, pentru fabricarea de combustibili, a condus la creşterea preţurilor la porumb, ulei de palmier şi ulei de rapiţă, iar pieţele financiare au resimţit presiunile cauzate de creşterea cererii de carne în economiile emergente. Consumul de carne pe cap de locuitor a crescut de patru ori în China, din 1960 pînă acum.

Industria alimentară a rămas cu o linie de aprovizionare lungă, complexă, transfrontalieră şi supusă unor presiuni extreme. Aici apare problema cailor. În acest caz, carnea de cal provenind din România pare să fi ajuns în lasagna din „vită“ şi în alte produse din supermarketuri britanice şi franceze, prin intermediul unei companii de comerţ cipriote şi al unui distribuitor francez.

Responsabilitatea lăsată primilor furnizori

Supermarketurile au avut reacţii îngrozite la această situaţie, insistînd că nu au nici o idee cum s-a întîmplat. Dar au fost neglijente, în mod intenţionat, în legătură cu liniile de aprovizionare – nu ştiau nimic de carnea de cal pentru că nu prea ştiau ceva nici despre vită. Responsabilitatea a fost lăsată în seama primilor furnizori, care au pasat-o următorilor etc.

„Lanţurile de magazine de retail nu au la dispoziţie prea multe informaţii, iar relaţiile sînt strict de tip tranzacţii“ – explică Sion Roberts, expert la grupul de consultanţă European Food and Farming Partnerships. „Poate că unii dintre furnizori se confruntă cu presiuni financiare severe, fără ca lanţurile de retail să aibă cunoştinţă de această situaţie“ – adaugă el.

Dar nici nu prea au vrut să aibă cunoştinţă, dat fiind că supermarketurile – împreună cu firmele care produc seminţe şi fertilizatori – au fost singurele care şi-au protejat statutul în ultimii ani. Presiunile i-au afectat în principal pe procesatori şi pe fermieri.

„Fermierul este cel care simte presiunile asupra preţului şi are puţină putere pe piaţă“, explică Justin Sherrard – expert în strategii globale la Rabobank – el argumentînd că furnizorii de alimente trebuie să aibă un statut mai puternic. „Există o limită pînă la care poţi exercita presiuni asupra furnizorilor“ – adaugă el.

Înlocuirea cărnii de vită cu cea de cal este un semnal spectaculos că s-a atins limita. Deşi puţină lume pare să fie îngrijorată că a mîncat cal – de fapt, nici nu există motive de îngrijorare; evreii şi musulmanii practicanţi ar avea tot dreptul să fie furioşi dacă vita ar fi înlocuită cu porc.

Licitaţiile pentru produse agricole – de multe ori organizate online – reprezintă modalităţi extrem de eficiente de reducere a costurilor. Dar nu stimulează deloc calitatea, nu contribuie la îmbunătăţirea randamentului, iar pentru furnizori şi fermieri este dificil să facă investiţii pe termen lung. Sînt expuşi permanent volatilităţii preţurilor, în timp ce caută comenzi.

Un cerc vicios

Industria auto americană a fost prinsă în această capcană înainte de criza din 2008 şi de falimentul Chrysler şi General Motors. În acest context, producătorii auto le-au cerut furnizorilor de materie primă să reducă preţurile, pentru a diminua şi ei costurile de producţie, dar s-a ajuns la vînzarea de maşini de proastă calitate la preţuri mici.

În schimb, producători japonezi precum Toyota şi Honda au avut relaţii mai eficiente şi pe termen mai lung cu furnizorii, situaţie care a stimulat mai degrabă inovaţia şi calitatea, decît preţurile fixe. Companiile americane au ajuns, pînă la urmă, să urmeze exemplul nipon.

Este greu să faci trecerea de la un cerc vicios de reducere a costurilor şi a calităţii la un cerc virtuos de cooperare şi inovare, mai ales cînd nu prea sînt bani. Unii clienţi vor dori să plătească pentru informaţii precise despre origine şi pentru produse cumpărate direct de la anumite ferme; însă, pentru cei mai mulţi, acesta este un lux.

Şi totuşi, schimbarea este posibilă, chiar şi pentru consumul de masă. Imaginea McDonald’s a fost afectată după dezvăluirile privind calitatea inferioară a cărnii procesate, făcute în cartea lui Eric Schlosser, Fast Food Nation, publicată în 2003 (nu este tradusă în limba română). În prezent, McDonald’s ia toată carnea de vită servită în restaurantele din Marea Britanie direct din aproximativ 17.500 de ferme de vite irlandeze şi britanice, avînd contracte pe termen lung. Multe alte companii de alimentaţie au adoptat aranjamente similare.

Date fiind riscurile privind reputaţia la care sînt expuse supermarketurile şi alte lanţuri de restaurante dacă lasă astfel de lucruri la întîmplare sau le plasează în seama unor furnizori anonimi de carne, aceasta pare o investiţie bună.

John Gapper este editorialist economic şi editor asociat al Financial Times, stabilit la New York. A lucrat pentru FT din 1997, ocupîndu-se de relaţii de muncă, bănci şi media.

Varianta originală a apărut în Financial Times şi a fost preluată prin Presseurope.

Foto L. Muntean