Cînd lunile de vară încep să se apropie, cînd serile încep să vină tot mai tîrziu, cînd intră aşa o forfotă în lume de parcă toată structura materiei ar fi virusată de un dor subcuantic de ducă – e limpede, atunci nu mai e nici o scăpare, vine vacanţa. 
 
E sezonul cel mai ingrat pentru bietele feline. Vreme de zece luni pe an, Facebook-ul e imperiul lor, pe care-l locuiesc tot aşa precum pisicile sălbăticite locuiesc piramidele aztece: cu, adică, voluptate şi nepăsare, ştiind şi ignorînd totodată că istoria a pus la lucru secole întregi şi hecatombe fără număr pentru ca ele să-şi poată plimba graţia pe deasupra piramidelor împădurite. Tot astfel îşi poartă ele graţia vreme de zece luni pe deasupra selvelor semiobscure ale Facebook-ului – ştiind şi ignorînd cu aceeaşi graţie hecatombele umane care se produc sub plimbarea lor. Se petrec pe Facebook revoluţii portocalii, primăveri arabe, voturi ale tuturor diasporelor; pisicile, care nu-s niciodată diasporă, alunecă electrice şi hipnotice peste toate fleacurile astea. 
 
Însă, deodată, vreme de două luni şi ceva pe an, imperiul lor le este furat. Peste piramida Facebook-ului nu-şi mai poartă ele trupurile – foşnirea lor electrică e înlocuită de foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. Şi de trupurile umane pavoazînd, aproape goale, marea goală de-a binelea. 
 
Şi e atunci atîta veselie în lucruri, imperiul meu domestic şi imperiul pisicilor sînt singurele imperii deprimate din galaxie. 
 
Fiindcă, pentru mine, vacanţa e ce e marea pentru pisici. 
 
Pentru un grafoman sadea, aşa cum cu bucurie şi cu credinţă mă socotesc, vacanţa nu înseamnă cîtuşi de puţin un fragment de timp în care să nu scriu şi să nu citesc, ci taman pe dos: o perioadă în care absolut tot timpul, pînă la ultimul lui căpeţel, mi-ar rămîne numai pentru citit şi scris. În restul anului, tot soiul de activităţi urgentissime şi inutilissime te obligă să laşi deoparte cartea sau laptop-ul, să cobori aproape în goană cele cinci etaje de sub mănsărduţă (unde, ca-n cea mai bună dintre lumile posibile, fireşte că liftul nu există) şi să ieşi pînă pe Bulevardul Victoriei, unde e facultatea, sau în parcul Astra, unde e revista, sau pe pietonală, unde sînt terasele (cu totulşinimicul lor fundamental), şi să te ocupi cît mai ardeleneşte îţi stă în putinţă de meremetisirea trebuşoarelor atotprioritare. Pe cînd în vacanţă, deodată, pietonala nu mai există, parcul Astra s-a dematerializat pînă la ultimul quarc, Bulevardul Victoriei e inexistenţa pură, chiar şi cele cinci etaje de sub mănsărduţă sînt de fapt vreo zece-cincisprezece metri de neant peste care, ca un covor zburător ţesut din parchet laminat, pluteşte podeaua mansardei – pe care zac în desăvîrşită împăcare de sine: a) măsuţa de cafea neagră de la Ikea, pe care stă laptop-ul; b) canapeaua acoperită cu păturică albă de la Ikea, pe care stau lenevoase cărţile („cîrţile“, cum ţii minte că le alinta Mircea Ivănescu, n-ai înţeles niciodată prea bine de ce) şi împricinatul. Iar timpul plutitor în care freci la nesfîrşit şi vagamente impudic cotorul cărţilor (sau tastatura laptop-ului), precum Aladin lampa, şi te joci cu djinnii drăgălaşi şi feroci eliberaţi din ele – timpul plutitor şi stătător ca slava e, aşadar, vacanţa. 
 
Ah, da, tot vacanţă se numeşte, acum îmi aduc aminte, şi timpul plutitor în care pleci cu Camelia şi Sebastian prin tot felul de paradisuri policolore şi inconsistente. Însă timpul acesta plutitor nu-i făcut din slavă stătătoare, precum celălalt – ci e fratele lui hiperkinetic şi cu ADHD, un timp al mişcării (uneori cu sute de kilometri pe oră, pe autostrăzi care, cînd sînt româneşti, arată uneori ca-ntr-un remake după Mad Max) şi al flanării infinite, în care surfezi pe suprafaţa realităţii pînă cînd, în momente de suprem vertij, creierul tău încins la roşu ajunge aproape să creadă suprema blasfemie: anume că realitatea e reală. Însă vacanţa aceasta pe fast forward se duce ca nouri de Katrina pe şesuri, iar realitatea devine repede la fel de ireală ca întotdeauna, încît creierul uită repede de începutul lui de erezie. Şi, da, grafomania împricinatului e atît de mare, încît nici chiar cînd timpul curge pe fast forward ea nu e pusă pe hold – se va găsi oricînd, într-o baie de hotel sau pe o plajă, un mizilic de hîrtie pe care să scrii ceva pentru jurnal, sau să înfigi în insectar o imagine pentru un poem (ştii aproape milimetric locul din poem unde trebuie înciocolată, chiar dacă despre poemul în întregimea lui nu ai deocamdată habar); cît despre cititul pe plajă – uneori, creierul e din nou atît de încins la roşu, încît marea se face uneori o suprafaţă maronie de parchet laminat, iar plaja e o măsuţă neagră de la Ikea, peste care levitezi bîzîind extatic, cittavrti, cittavrti, din creierul supraîncălzit ca un laptop pe o măsuţă neagră de la Ikea într-o mansardă podită cu parchet laminat. Acest timp e, şi el, tot o variantă a paradisului – însă nu sînt sigur dacă, în lexiconul meu interior, e listat la categoria „vacanţă“. Aşa cum nici vizita ultrarapidă, pe fast forward, a bietului Dante în paradis nu-i de listat la capitolul „vacanţă“. 
 
Şi, că tot veni vorba de Dante: m-a consolat aproape definitiv cînd am văzut că şi acolo jos, în bolgii, se citeşte – ba chiar se reciteşte, cum fac Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini, de pildă, recitind la infinit în povestea lor pe aceea a lui Lancelot şi Guinevere. (Iar Eminescu s-a sărutat cu Mite Kremnitz atunci cînd au citit împreună în Divina Comedie cum Paolo şi Francesca s-au sărutat atunci cînd au citit despre amorul ilicit dintre Lancelot şi Guinevere. Şi sînt sigur că Eminescu ştia prea bine ce intertext infinit şi hipnotic pune astfel în existenţă.) Aşadar, pînă şi în infern tot vacanţă e. Sau, ca s-o spun neted: vacanţa 100%, în care nu se scrie şi nu se citeşte – abia ea e infernul. Însă nu cred că există minte suficient de crudă pentru a inventa aşa ceva. În fond, şi El adoră să citească, de vreme ce a dictat profeţilor şi evangheliştilor, ca unor assistant managers hiperconştiincioase, ditamai cărţoiul. Iar Isus e, pînă-n vîrful unghiilor, un intertextual – cel mai aplicat recititor al vechilor Scripturi. Prin urmare, v-aş propune să stăm liniştiţi, dragi confraţi intelectuali: pînă şi în infern se citeşte în draci. Ceea ce înseamnă că, oricum ar fi, sîntem salvaţi. 
 
Aşa încît, chiar şi în miezul deprimării, cînd tot Imperiul Facebook e cucerit de foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare, eu şi pisicile ştim că cele două luni sînt doar Purgatoriul. Faţă de care Paradisul nostru durează, matematic, de cinci ori mai mult. 
 
Sîntem aşadar, nu numai metafizic, dar şi matematic, salvaţi. 
 
Radu Vancu este poet şi unul dintre coorganizatorii Festivalului Internaţional de Poezie de la Sibiu; lector univ. la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu. 
 
Foto: A. Pingstone / wikimedia commons