Iarna avea un farmec aparte, grădina acoperită de zăpadă schimbînd peisajul celorlalte anotimpuri pentru cîtva timp. Albul imaculat era un fundal ideal pentru crengile desfrunzite ale salcîmului din depărtare, văzute prin contrast cu cele ale nucilor din fața casei. Cel mai mult mă bucuram atunci cînd mă trezeam dimineața și vedeam totul acoperit de promoroacă, de parcă o mînă grijulie s-ar fi ocupat de împodobirea grădinii în așteptarea lui Moș Crăciun.

Frînturile de amintiri se suprapun într-un mozaic multicolor, precum cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, pe care fiecare schimbare de poziție le face să alcătuiască o configurație nouă, asemănătoare cu cea precedentă și totuși mereu alta, niciodată identică. Îl aud pe tatăl meu cum taie lemne, și parcă frigul din odaie se mai îmblînzește, chiar înainte ca el să aprindă focul în sobă. Totul a dispărut undeva, departe, în negura amintirilor, și totuși totul e în același timp aici, în fața mea.

Cu ochii închiși, aud foșnetul frunzelor de acasă în bătaia vîntului, precum eroul unui film de Andrei Tarkovski care a înconjurat marginea ventilatorului din tavanul navei cu franjuri de hîrtie dantelată pentru a recrea în închipuire ceea ce îi era pentru totdeauna interzis aievea. Ca și lanurile de secară unduind în adierea pe cale să se transforme în uragan dintr-un alt film al aceluiași regizor. Trăind sub spectrul unei amenințări iminente, simțurile se intensifică și fiecare senzație e resimțită cu o intensitate nemaiatinsă. Trăind fiecare zi ca și cînd ar fi ultima, amintirile unei fericiri aparte capătă o strălucire de neegalat.

Crăciunul din România mă în­so­țeș­te oriunde aș fi. Împodobesc bra­dul în Ajun, niciodată mai devreme, iar plăcerea declanșată de metamorfoza unui copac aparent banal într-un obiect de artă are și sîmburele de regret al despărțirii de el după abia cîteva săptămîni.

E după-amiaza de Ajun, iar tatăl meu aduce bradul din podul casei, unde îl țineam la rece, ca să își păstreze pros­pețimea. Îi cioplește capătul trunchiului pînă intră în suportul frumos din fier forjat, un trepied cu brațe arcuite care să-l susțină în echilibru. Îl împodobim împreună, în timp ce bunica trebăluiește prin bucătărie. Cozonacii, după ce au dospit peste noapte, au fost unși cu gălbenuș de ou și puși la cuptor, de unde aroma lor te îmbie cu note de nucă prăjită, coajă de lămîie dată pe răzătoare și puțină scorțișoară. O descoperire mai tîrzie a fost cozonacul umplut cu semințe de mac.

Anii au trecut, casa copilăriei din Ardeal a rămas doar o amintire, dar bucuria Crăciunului m-a însoțit pretutindeni. Poate acum, atît de departe, la mii de kilometri distanță de țară, intensitatea trăirii e și mai puternică. Aducem bradul doar în Ajun, prietenul meu și cu mine. Alegem un brad cît mai frumos, cu crengile bogate și înmiresmate. Cam de doi metri înălțime, cît să încapă în sufragerie. De cînd locuim împreună la Bruxelles ne-am împărțit sarcinile gospodărești, completîndu-ne reciproc în funcție de îndemînare și predilecție spre una sau alta dintre îndeletniciri. Îl împodobesc spre înserat, în lumina trandafirie a amurgului nordic de iarnă. În funcție de inspirația de moment, aleg unele globuri și nu altele, atent la echilibrul de culori, alternînd tonurile și nuanțele, și în funcție de ghirlandele aurite pe care le atîrn apoi de jur-împrejur. În final, piesa de rezistență, un vîrf din sticlă, auriu, presărat cu zăpadă de cristal, găsit acum cîțiva ani la un magazin de suveniruri de lîngă Catedrala din Strasbourg.

O altă notă ardeleano-alsaciană, în domeniul culinar de astă dată. Celebrele noastre sarmale, ca și varza de Cluj, cu o notă suplimentară, pentru unii inedită, prin combinarea aromelor clasice de varză murată și carne afumată cu un buchet de mirodenii adoptate pe plan local, și anume piper negru, boabe de ienupăr și frunze de dafin, proaspete sau uscate. Și, evident, smîntîna nelipsită.

Seara ascultăm colinde, românești sau străine, iar spre miezul nopții ne uităm la slujba de Crăciun, alternînd uneori transmisiunile în direct de la Vatican cu unele din Anglia sau Belgia, unde, din fericire, mai există și un post creștin – unul singur, evident – printre zecile și sutele de alte posturi, de alte confesiuni și de alte orientări.

Și n-ar fi Crăciun cu adevărat fără premierele cinematografice minunate de la posturile de televiziune englezești, concurența dintre BBC și ITV fiind cu adevărat o binecuvîntare pentru cinefili. Iar pe partea retro, un film de sezon, alb-negru, cu Bette Davis. Și, mereu seducător, David Suchet într-una dintre aventurile de Crăciun ale lui Hercule Poirot. Înarmat cu o cutie de bomboane de ciocolată, dacă se poate, umplute cu lichior sau vișinată. 

Alcor C. Crișan e interpret, traducător și eseist.