De cele mai multe ori sînt rebotezată, în spirit latin, Carina, sau chiar Carmen, de urechi mai surde. Primesc săptămînal o publicaţie culturală pe numele Dna Karim Budrugeac şi uneori mail-uri adresate lui Cher monsieur Karim. 

Francezii nu se pot abţine să adauge un e la sfîrşit, în scris, oricît de bine ne-am cunoaşte. La pronunţie îi iert, în franceză sună ca un clopoţel zgîriat pe mijloc.  

Nu îmi amintesc să-mi fi urît vreodată numele, chiar dacă nu se termina cum se cade pentru o fată, adică în -a. Sufeream doar că nu aveam nume de sfîntă şi, deci, o zi în plus în care să fiu specială. Dar aveam, de fapt, tot anul. Nu am suferit nici de prea multe miştouri, poate că numele nu se pretează uşor la rime, sau golănaşii mei de la bloc nu erau dintre cei mai inventivi. Unul mi-a spus odată «haha, Karin de la carie!». Dar oricît de ofticoasă eram în copilărie, mi s-a părut un fleac de insultă.  

Motive să-mi iubesc numele sînt în schimb multe. Un prieten m-a asemănat cu nebuloasa Eta Carinae. Un fost iubit care făcea un curs de film la Berlin culegea numele Karin din filmele lui Bergman şi chiar găsise o Karin în 8 1/2 al lui Fellini, un personaj fugar, cu o singură replică. Sînt o alintată: Karina, Karinush, Karinuska sau Karucina şi am o melodie dedicată, Special K.  

În plus, fără numele ăsta, ce s-ar fi ales de replica de agăţat pe care mi-a fost dat cel mai des s-o aud: Pe tine chiar te cheamă Karin?

Karin Budrugeac este responsabilă de comunicare la Institutul Francez din Bucureşti.