Dacă oprești pe cineva pe stradă și îi zici: „Vreau să-ți spun ceva intim“, probabil persoana oprită o va lua la fugă sau îți va da o palmă sănătoasă. Totuși, aceeași persoană nu va avea o problemă să tragă cu urechea la o conversație privată, să divulge secrete împărtășite ei, să urmărească imagini pornografice care apar ilegal online sau să citească jurnale, memorii și scrisori ale unor scriitori celebri. Diferența dintre cele două genuri de situații – ne aflăm totuși pe terenul posibilităților, nu al necesității, de aceea e posibil ca persoana aceasta să fie doar plăsmuirea mea – constă în prezența dorinței: intimitatea altora e interesantă doar dacă ne putem infiltra în mod „transgresiv“, încălcînd regulile permisiunii și accesului la viața privată, făcînd ceva împotriva voinței sau dincolo de voința și acceptul celor astfel dezvăluiți. Ridicarea vălului, adică apocalipsa intimității celuilalt, este tentantă. Dorința aceasta este dominație prin transparență, prin extragere din „starea de ascundere“ a ceva în mod esențial personal și fundamental pentru cunoașterea și respectul de sine. Ne tulbură cei care ar vrea să se deschidă către noi, fugim de intimitatea celor care vor să ne-o împărtășească spre a-i recunoaște și înțelege mai bine, dar nu ne putem abține să dislocăm unitatea ființei lor, împotriva voinței sau dorinței lor, pentru a-i deține, a-i supune. Intimitatea este profund legată de respectul de sine al fiecăruia, de aceea aducerea ei la vedere, punerea în public, dezvăluirea sa de fiecare dată naște crize existențiale.

În lagărele de concentrare, în spațiile de tortură care au populat criminal secolele trecute și pe cel prezent, corpurile trebuie să fie dezgolite, mințile sfredelite pînă la spargerea oricărei coerențe identitare pentru a face din oameni liberi, autonomi și demni mecanisme controlabile. Dispozitivul acesta, care a funcționat întotdeauna, trebuie să distrugă intimitatea pentru a dezgoli de sens existența, pentru a abrutiza și a anihila. Destinul ficțional al lui Winston Smith a fost și este destinul a milioane de oameni cît se poate de reali.

Pe de altă parte, secolul nostru duce la apogeu ceea ce Charles Taylor (și nu numai) ar numi „cultura narcisismului“, o formă deviantă a „culturii autenticității“. Sinele este o construcție, rezultatul unui poiesis, dar procesul nu se poate petrece fără ceilalți, fără o serie de relații relevante uman. Iar cele mai importante sînt relațiile intime, nu doar de dragoste romantică, ci toate relațiile care pot oferi grijă și atenție sufletelor noastre. Autentic trăiește omul cînd înțelege că exigențele interiorității au sens doar în tandem cu dragostea, respectul și deschiderea către orizontul de semnificație al celorlalți. Intimitatea este privată, dar recunoașterea e publică. Între aceste zone din spectrul existenței încercăm să fim nu doar rezultatul unor alegeri, ci sensul unui travaliu de conectare la ceva mai important decît noi și interesele limitate ale fiecăruia. Nu social media, care oferă promisiunea conectivității totale, este spațiul întîlnirii, oricît de mult și-ar dori companiile online ale secolului nostru. Simulacrul mediilor sociale online ne apare din ce în ce mai clar: atomizarea și fragmentarea vieții de zi cu zi, sociale și politice, au fost accentuate; lipsa de respect și incapacitatea de a înțelege diferența celuilalt sînt la orice pas; capitalismul a ajuns „halucinație consensuală“ și totul pare o mare uzină de exploatare a fenotipurilor digitale umane într un joc al falsei dorințe. În acest climat de „selfie“-ficare și dataficare, intimitatea și relațiile intime sînt reificate devenind mărfuri publice, multe și ieftine.

Videochat, poezie, jurnale și Instagram – toate, și nu doar acestea, sînt parte a unui proces specific modernității: odată inventată intimitatea ca terra firma a construcției de sine, ea a trebuit să devină productivă. Ea e cea transformată, pusă la treabă, (pre)lucrată și expusă. Expresia sensibilă de sine, indiferent cît de corporală sau spirituală ar fi, se amestecă cu ritmul aprig al schimbului și acumulării. Personalitățile noastre nu sînt dacă nu vor fi identificate și recunoscute ca unice. De aici și nevoia de a produce ceva recognoscibil ca diferit. Din intimitatea propriei conștiințe, care e totuși nevoită să se situeze într-o rețea de alte conștiințe și obiecte – rețea pe care o numim lume, căci nu avem un nume mai bun –, de aici pleacă salvarea și degradarea. Căci dacă privim aceste expresii nu putem să nu remarcăm o continuă repetiție a acelorași atitudini, gesturi și strategii; similarități și suprapuneri care ne arată cît de puțină diferență e-n frică, muncă și dragoste de la om la om, în mărturisirea și prelucrarea lor abstract-conceptuală. Nu doar eu sînt un altul, ci toți ceilalți pot fi eu, singularitate a multitudinii născută din iluzia unui limbaj privat și a genului propriu numite, pe scurt, intimitate. 

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Foto: Irina Munteanu