„Pe drumuri“ este o expresie des întîlnită în documentele secolului al XVIII-lea. A fi „pe drumuri ÅŸi pe uÅŸile altora“ are semnificaÅ£ia de sărăcie extremă, de insecuritate ÅŸi oglindeÅŸte lipsa oricărei legături afective cu lumea, comunitatea, vecinătăţile. Cam asta se întîmplă ÅŸi cu drumurile noastre de ieri sau de astăzi: aparÅ£in tuturor ÅŸi, de fapt, nimănui.
„Å¢ara este frumoasă, cînd nu ninge, nici nu plouă“ – remarca îi aparÅ£ine lui Alexandre Maurice Blanc de Lanautte, conte d’Hauterive, secretar al lui Alexandru vodă Mavrocordat Firaris (1785-1786). În cîteva cuvinte, francezul d’Hauterive prinde foarte bine esenÅ£a drumurilor româneÅŸti (ÅŸi nu numai) din acele vremuri. DeÅŸi esenÅ£iale pentru comerÅ£, aprovizionare È™i mobilitatea locuitorilor, drumurile nu constituie o „prioritate“ pentru stăpînire. Cu excepÅ£ia oraÅŸelor mari, ÅŸi aici mă refer la BucureÅŸti ÅŸi IaÅŸi, Å£ara umblă pe drumurile ÅŸtiute ÅŸi bătute de obiÅŸnuinÅ£ele vremurilor. De altminteri, aceste domnii efemere nici nu ar avea timp să-ÅŸi pună în aplicare proiectele rutiere, chiar dacă ele ar exista. AÅŸa că domnii fanarioÅ£i îÅŸi concentrează întreaga energie asupra drumurilor din capitale, acolo unde îÅŸi desfăşoară activitatea, dar…
Ioan vodă Caragea (1812-1818) are ideea pavării celor patru drumuri principale care străbat BucureÅŸtiul, ÅŸi probabil că lucrările or fi început. Găsim chiar un consorÅ£iu Freiwald-Hartel care cîÅŸtigă proiectul de pavare a oraÅŸului. Ghinion, însă: în loc să treacă la treabă, tovarăşii de drum se ceartă pe drumuri… Prin celelalte oraÅŸe ÅŸi tîrguri, lucrurile avansează ÅŸi mai lent.
Cam aÅŸa se văd lucrurile ÅŸi cînd este vorba de întreÅ£inerea acestor drumuri. Iată un pitac de la 15 octombrie 1810, emis de marele agă al politiei BucureÅŸtiului: „Pentru murdalîcurile ce se fac pe podurile ÅŸi uliÅ£ele tîrgului, fiind acestea un lucru nesuferit atît la vedere, cît ÅŸi mai vîrtos aducător de spurcăciunea aerului, din care se ÅŸi pricinuieÅŸte vătămarea sănătăţii norodului, n-au fost nebăgată în seamă îngrijirea cu a se pune telali de au strigat ca fieÅŸtecare să cureÅ£e murdalîcul ce s-ar face înaintea prăvăliei sau a casei ÅŸi curÅ£ii sale. Dar ori din lenevire, sau de vreo neînprilejire văd că această îngrijire prea puÅ£in loc prinde“.
Abia Regulamentele Organice, prin secÅ£iunea inginerească, au proiecte măreÅ£e pentru drumurile Țărilor Române: ÅŸosele, poduri, zăgazuri, drumuri cît mai mari ÅŸi cît mai multe etc. Or, de la proiect la practică e o cale lungă ÅŸi e nevoie de multe intervenÅ£ii ÅŸi imbolduri. Străinii, ce au afaceri în diferitele oraÅŸe ÅŸi tîrguri (de la consuli la agenÅ£i comerciali, de la negustori la sudiÅ£i) au reprezentat, ieri ca ÅŸi astăzi, un factor important de presiune pentru ridicarea acestor drumuri. Prosperitatea ÅŸi buna funcÅ£ionare a afacerilor lor se leagă de o infrastructură funcÅ£ională. Åži tot de drumuri bune depinde ÅŸi buna funcÅ£ionare a serviciului poÅŸtal. Consulul austriac Timoni ÅŸi consulul rus Rücman intervin pe lîngă vodă Ghica cerîndu-i să zorească ridicarea drumurilor de care depinde buna funcÅ£ionare a poÅŸtelor. Presiuni face ÅŸi consulul austriac Wallenburg pe lîngă Mihai vodă Sturdza, căruia îi cerea să facă cît mai repede ÅŸoseaua ce lega IaÅŸiul de graniÅ£a cu imperiul austriac. ComparaÅ£iile cu presiunile exercitate de Renault pentru un drum care să lege Craiova de restul lumii îmi vin în minte…
Ocîrmuirea punctează, ca întotdeauna, necesitatea acestor proiecte de care se leagă acum, în prima modernitate, supravieÅ£uirea economică ÅŸi politică a principatelor. Mihai vodă Sturdza vorbeÅŸte de „lenevirea ocîrmuirii“ care n-a ÅŸtiut să „tragă cel mai bun folos din înlesnirile ce Regulamentul au hărăzit spre acest sfîrÅŸit“.
De la adoptarea Regulamentelor Organice ÅŸi pînă la adoptarea unui nou proiect de „regularisirea părÅ£ii tehnice în Principat“ trec nu mai puÅ£in de ÅŸapte ani, în care lucrurile se schimbaseră pe ici, pe colo, dar insuficient. Åži asta pentru că noile ocîrmuri vizau facerea acestei imense infrastructuri pe seama populaÅ£iei: micii proprietari sau marii proprietari trebuiau să ridice poduri ÅŸi zăgazuri peste apele de pe domeniile lor, sătenii trebuiau să lucreze la drumurile ÅŸi ÅŸoselele ce treceau prin satele lor, orăşenii trebuiau să refacă caldarîmul pe uliÅ£ele lor. Greu de urnit la lucru o asemenea populaÅ£ie în mare parte săracă, în mare parte deloc dornică să contribuie la clădirea unui bun public.
La 1840, se face o evidenţă cu toate uliÅ£ele (din BucureÅŸti) care au început să fie pavate sau doar pietruite cu începere de la 1836, împărÅ£ite fiind pe două categorii, „săvîrÅŸite“ ÅŸi „nesăvîrÅŸite“. Se poate observa că unele, începute de vreo patru ani, nu trecuseră încă pragul de „săvîrÈ™ite“, cum ar fi Podul MogoÅŸoaiei, Podul CaliÅ£ei sau Podul Tîrgului de Afară. Dar, dacă aÅŸa stau lucrurile în primul oraÅŸ al Ţării RomâneÅŸti, tîrgurile de provincie abia de se ivesc printre arborii unei ruralităţi excesive. Nu degeaba exclamă cu năduf Manolache Drăghici: „Èšinutul Dorohoiului, întru care este, Dorohoiul, nu departe de obîrÅŸia Jijiei, un tîrguÅŸor, care de mai multe sute de ani avîndu-ÅŸi întemeierea, nu au făcut nici o propăşire în rînduielile orăşieneÅŸti ÅŸi nici gîndeÅŸte să facă“. La Dorohoi, ca ÅŸi aiurea, oamenii preferau să meargă pe potecile lor, lăsîndu-i pe alÅ£ii să imagineze drumuri…
Medicul Constantin CaracaÅŸ crede că românii nu au spirit civic ÅŸi nici nu prea sînt interesaÅ£i de ceea ce e dincolo de poarta casei lor. Din acest motiv, nimic nu durează, podurile nu sînt întreÅ£inute, podinile se fură, noroaiele sînt ocolite, norodul înjură Puterea, Puterea emite alte ÅŸi alte pitace, dar nimeni nu are de gînd să dreagă drumul: „Acest popor necioplit se dă lenei ÅŸi pentru lucrările de utilitate publică. Drumurile neîngrijite ajung uneori impracticabile din cauza gropilor ÅŸi a noroaielor; ÅŸi cu toate că din această pricină pătimesc ei însăşi ÅŸi vitele lor, totuÅŸi niciodată nu pun mîna să dreagă drumul sau vreun pod stricat, deÅŸi ar avea la îndemînă materialul trebuincios. Dacă guvernul face vreun drum sau pod, ori îl face vreun particular generos, se ruinează repede din neglijenţă, sau îl strică într-adins, furînd materialul pentru trebuinÅ£ele lor. De aceia nici un lucru bun public nu durează“.
AÅŸa o fi, dacă, o sută de ani mai tîrziu, medicul Pompei Samarian ajunge la aceeaÅŸi concluzie: măsuri s-au tot luat, dar niciodată n-au fost puse în aplicare, astfel încît „nu se schimbă decît oamenii care le dictează ÅŸi cei care nu vor să le execute“.
ConstanÈ›a Vintilă-GhiÈ›ulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Patimă È™i desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieÈ›ii cotidiene în societatea românească, 1750-1860, Humanitas, 2015.
