Ceea ce se numește astăzi televiziune în România nu mai este presă. În mare majoritate este propagandă și divertisment.

Există un public care nu mai dorește să fie informat, dorește să fie manipulat.

Nici un fapt, oricît de clar, petrecut la scenă deschisă și strigător la cer, nu poate scăpa tentativelor așa-numiților jurnaliști TV de „paralelizare“ cu realul pînă la întors pe dos. Dacă s-ar întîmpla ca faptul să ajungă totuși la publicul de mai sus așa cum l-a făcut viața, ar stîrni nedumerire, chiar respingere, cu scăderea audienței.

Așa-numiții jurnaliști TV se confundă tot mai mult cu politicienii și chiar devin politicieni „cu acte-n regulă“. Dar s‑a dezvoltat printre ei o specie mai tare decît politicianul: predicator de televizor. Politicianul apare împreună cu măcar un moderator, dacă nu și cu alți invitați, care pot, eventual, să-l contrazică. Oricît de servil ar fi, moderatorul mai zice și el ceva, cînd apucă. Predicatorul însă se proțăpește brusc, pregătit pentru statuie, în cadru frontal, în ochii telespectatorilor și vorbește singur 10, 15, 20 de minute, transformîndu-și invitații în spectatori de gură căscători. Insul este propriul său profet, Hristos și Ioan Gură de Aur într-un trup.

După victoria lui Trump, s-a lansat în media expresia post-truth era. Așa cum mi-am îngăduit să observ de la bun început, este o eroare mondială: epoca post-adevăr presupune existența anterioară a unei epoci a adevărului – o utopie paseistă de tip platonic, trecut de aur, prezent decăzut. În mass-media au conviețuit, deloc pașnic, dar dintotdeauna, adevărul și opusul său, falsul, sinceritatea și opusul ei, minciuna. Nemaipunînd la socoteală și faptul că adevărul nu e unic și nici obligatoriu real.

Ce se întîmplă acum s-ar numi mai degrabă epoca antifact – aidoma unei specii, faptul este hăituit și exterminat prin braconaj la scară mare, folosindu-se atît TV, cît și noile media. Trump a demonstrat cum pot fi gîtuite faptele mințind, cu condiția să nu spui o singură minciună, ci sute, și să le repeți de cît mai multe ori.

Explozia nucleară (NUCLEARĂ! – un cuvînt drag făcătorilor de fake news) a manipulării prin presă este și consecința reducerii spre zero a posibilității de ascundere a faptelor. În totalitarismele de secol XX, faptele puteau fi pur și simplu ținute sub tăcere, dat fiind că mass-media se aflau sub controlul Puterii – era mai puțină nevoie de trunchiere, răstălmăcire, minimalizare, scoatere din context ș.a.

zilele noastre, Internetul face aproape imposibilă non-comunicarea faptelor. Greu de spus însă ce este mai nociv, un fapt băgat la beci sau unul pus în libertate, dar eviscerat, vivisecționat, vopsit, injectat cu minciună…

O săritură calitativă față de propaganda prin presă în dictaturile comuniste și fascist-naziste este statul paralel din România actuală. Țintele în cazul comunismului erau vizibile, recognoscibile: burghezo-moșierul, gras, urît, îmbrăcat în frac, cu trabucul în gură, americanul/capitalistul străin, cărînd valize cu $, preotul, viclean și vicios, polițistul, agresor al clasei muncitoare. La fel pentru nazism: evreul, coroiat, perciunat, murdar, cu ochi de șobolan, comunistul, văzut ca un anarho-terorist înarmat cu seceră și ciocan.

Statul paralel nu se știe cum arată, nu l-a văzut nimeni. Locuitor al lui poate fi orice român despre care Puterea zice că nu e suficient de român. Poate fi orice responsabil european care nu e de acord cu îngenuncherea Justiției în România de către politic. În fine, poate fi Soros. 99% din populația țării noastre n-are habar cine a fost, cine este, cu ce se ocupă octogenarul din SUA, nu știe nici măcar că-l cheamă George. Sînt totuși unii „informați“ că, pe lîngă imperialist, Soros e evreu și ungur, adică dușman al neamului românesc. E suficient pentru a se băga în capul persoanelor cu creier relaxat (PCR) teama de Soros, Nefîrtatul care ne ia pămînturile, ne fură pensiile, ne „adoptă“ copiii pentru organe și bagă cărbuni la inflație. Niciodată în istoria manipulării din România n-a fost înzestrată o bucată de neant cu atîtea atribute.

De ce? Cred că explicația constă în nădejdea pe care și-au pus-o Dragnea și consilierii săi israelieni în creșterea receptivității la abstract a PCR cu acces la noile tehnologii.

Un procedeu bazat iarăși pe neant, des folosit de Dragnea & Co, a fost argumentum ex silentio. Se lansează o acuzație BOMBĂ, CUTREMUR, NUCLEARĂ, DEVASTATOARE, nu se cere nicicum de către jurnalist/moderator poziția părții incriminate, după care se spune: „Cutare tace. N-a negat nimeni informația“. Și astfel, alegația devine informație și adevărată. Și bază pentru noi „nucleare“.

Sau validarea prezentului prin viitor. Un exemplu perfect: afirmația televizată a lui Dragnea cum că „am convingerea că săptămâna viitoare vor apărea elemente care arată că pe 10 august a fost o încercare de lovitură de stat“. Deci, acum și pururea, e lovitură de stat.

Sau argumentum ad hominem. De nenumărate ori, Dragnea și-a „dovedit“ balivernele înmărmuritoare prin afirmația cu ochii țintă în obiectivul camerei: „Ascultați ce vă spun, mă știți, eu nu mă joc cu vorbele, sînt om serios“, însoțită de mișcările din cap aprobativ respectuoase ale jurnalistului-moderator.

Două sînt concluziile pe care eu, subsemnatul, mi-am îngăduit să le trag după 26 mai. Prima, personală: refuz să mai fiu numit jurnalist. Sînt gazetar, căci cuvîntul are legătură exclusiv cu scrisul, nu poți fi gazetar de televiziune.

A doua, națională: pînă la urmă, libertatea Internetului a contribuit la con­știentizarea și imunizarea românilor față de manipularea TV, și nu la înmulțirea PCR.

 

Cristian Tudor Popescu este gazetar și scriitor.