Semnalul sonor al telefonului desparte ziua de noapte. Ridic de pe noptieră obiectul cu multiple funcționalități și-l deschid. Lumile curg către mine, cu veștile lor mai vesele sau mai triste, obișnuite sau zguduitoare. Nu aș vrea să mă las cotropită de ele, dar nu mă pot sustrage pe de-a-ntregul. Mîngîi ecranul de jos în sus și-mi las privirile să alunece peste imagini și texte; recompun din ele un univers straniu și, totuși, intim, găzduit de palma și de retina mea.

În sfîrșit, cobor la bucătărie. Pun ibricul pe foc, îmi caut cana pictată de-un artist ceh (mereu aceeași, pentru prima cafea a zilei) și mă gîndesc la minutele care urmează. Rid după rid, voi străbate iarăși teritoriile unui chip binecunoscut. Vom vorbi în tăcere, observîndu-ne doar. The Artist is Present, chiar și-n absența Marinei Abramovici. Încă o noapte, încă o dimineață – un șuvoi de ritmuri ce se cer deslușite, în discursul microexpresiilor faciale.

Sorb încet din cafeaua fierbinte, știu că atîta timp cît n-am ajuns la zaț mai putem zăbovi în acest dialog al fețelor. Nu e întîmplător că îl practicăm la începutul zilei, e un ritual de întemeiere, de reafirmare a existențelor noastre. Emanuele Coccia mi-a confirmat intuiția, adăugînd nuanțele vieții sensibile unor idei pe care le descoperisem în textele lui E. Levinas sau David Le Breton: „Viața sensibilă (...) începe deja prin faptul aparent banal și totuși decisiv că orice ființă vie le apare celorlalte ființe vii. Contactul unei ființe vii cu celelalte se realizează întotdeauna sub specie imaginis. Orice viețuitor este, înainte de toate, o aparență, o formă, o imagine, o specie”.

Mă smulg greu din acest tête-à-tête sau, mai bine-zis, ochi-în-ochi, dar știu că trebuie să le apar și altor oameni, fie și numai pe-un ecran de laptop. Încep cursurile și îmbrac o nouă piele, pentru a mă strecura în alte priviri. Lumea se lărgește considerabil, pătrund cu sfială în camere necunoscute și-mi deschid biblioteca pentru studenții mei. Temele discutate prind contur, intrăm în corpul ideilor și-l disecăm, călătorim împreună printre venele cave ce transportă sîngele teoriilor istorice sau antropologice. Între noi se-ntind apele tulburi ale Internetului, cîțiva par a se îneca, unii obosesc de-atîta înotat și caută bărci de salvare, alții își dozează efortul și-ajung cu bine pe celălalt mal. Timpul trece prin mine și se convertește-n imagini, dacă mi-ar deschide cineva acum creierul ar găsi-o acolo pe Chimamanda Ngozi Adichie, explicînd de ce trebuie să fim cu toții feminiști. În caruselul de chipuri pe care tocmai le-am evocat în discuțiile de la curs, se suprapun etichete nominale, ce reconstruiesc rapid epoci și contexte culturale felurite: Artemisia Gentileschi, Sofonisba Anguissola, Olympe de Gouges, Mary Wollstonecraft, Josephine Baker, Lee Krasner și multe altele.

Aș putea continua cu momentele (aproape ritualice ale) zilelor mele și din toate s-ar desprinde un fel de vedenii, de simulacre, de care simt că mă agăț fără voie, ca de o dovadă c-am respirat în căușul acestui timp. Ne convertim existența în urme, pe care le stocăm pe diverse suporturi, cu înfrigurarea avarului disperat să nu rămînă lipsit de comorile lui. Régis Debray explică subtil această alegere, într-o carte dedicată privirii în Occident: „Fără angoasa precarului, nu există nevoia de memorial. Nemuritorii nu-și fac fotografii între ei. Dumnezeu este Lumina, numai omul este fotograful. Căci numai cel care este trecător și știe asta vrea să dăinuie. (…) Odată cu anxietatea condamnării, crește furoarea documentară”.

Fragilitatea condiției umane induce adesea un comportament de colecționar. Îmbătrînind, ne transformăm în custozi ai propriei existențe. Ne reîntoarcem periodic la secvențe decupate din poveștile trăite, ca și cum am deschide ușa unui cabinet de curiozități, pe care sperăm să-l putem lăsa moștenire, pentru a ne asigura o continuitate simbolică post mortem. Treptat, începem să practicăm forme subtile de idolatrie și ni se pare absolut firesc să așezăm, pe altarul în fața căruia ne închinăm zi de zi, fragmente din timpul ce ni s-a dat (sau ni s-a luat?).

Emitem teorii savante și judecăți de valoare privitoare la etape istorice revolute, în care oamenii au adorat copaci (dendrolatrie), pietre (litolatrie), animale (zoolatrie) sau elemente ale naturii – focul (pirolatrie), dar închidem ochii cînd vine vorba de egolatrie. Adunăm mărturii despre cercurile vîrstelor parcurse, arhivăm emoții și întîmplări, ne scriem și rescriem jurnalul, sperînd că am putea măslui, în favoarea noastră, ceea ce a fost deja datat. O spune, fără menajamente, Pascal Bruckner: „O virtualitate prematur refulată – de pildă, visul la o carieră anume – e relansată: fantomele acestea locuiesc în noi ca tot atîtea posibilități rămase în incubator în așteptarea eclozării. (…) Adăpostim în noi locatari lipsiți de delicatețe sau furioși, care solicită reparații sau doar ne dau ghiont cu cotul. Chiar și în marile personalități există întotdeauna un copil pus pe farse, care dorește să revină la suprafață, o ființă abandonată care cere să fie consolată, o vocație uitată ce revine la lumină. Fiecare dintre noi este o mulțime nesatisfăcută și trăncănitoare” (O scurtă eternitate. Filosofia longevității, Editura Trei, 2020).

Sufletele etapelor dispărute din viețile noastre ne însoțesc, ca niște umbre, pînă la sfîrșit. Dacă le ascultăm glasurile de sirenă, riscăm să le transformăm în idoli și să nu mai ieșim de sub puterea lor. De altfel, la nivel lingvistic, legătura dintre idol și spectru este lesne de sesizat: „Idol vine de la eidôlon, care înseamnă fantoma morților, spectru și abia mai apoi imagine, portret. Acest eidôlon arhaic desemna sufletul mortului care se înalță din cadavru sub forma unei umbre insesizabile, dublul lui, a cărui natură subtilă, dar corporală încă, facilitează figurarea plastică” (Régis Debray, Viața și moartea imaginii. O istorie a privirii în Occident, Institutul European, 2011).

Repetăm greșeala lui Orfeu, privim înapoi cu teama nemărturisită de a nu fi urmați de exuviile noastre. Nu le putem abandona în infernul trecutului, al uitării. Ne încăpățînăm să rememorăm, pentru noi și pentru ceilalți, episoade încheiate. La fiecare reașezare sub lupa prezentului, istoria ne arată un alt chip. Cioplim pînă la ultima suflare în acest lung șir de euri, crezînd că vechea poruncă se referă doar la idolii de piatră sau de lemn.

Cristina Bogdan este conferențiar și prodecan al Facultății de Litere, Universitatea din București. Cel mai recent volum coordonat (împreună cu Silvia Marin Barutcieff): Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice, Editura Universităţii din Bucureşti, 2018.