Pax universalis et perpetua*

Marius LAZURCA
Publicat în Dilema Veche nr. 818 din 24-30 octombrie 2019
„În diplomație toate detaliile contează“ – interviu cu Ioan DONCA jpeg

O definiţie (auto)ironică a diplomaţiei pretinde că ar fi „1% protocol, 99% alcool“, perpetuînd astfel pînă azi un stereotip istoric, îndreptăţit adesea de realitate. Definiţia simplifică desigur o profesiune uşor mai complexă, dar care, e drept, se poate dispensa cu greu de dimensiunea ceremonială evocată de ingredientele mai sus pomenite. 

Orice diplomat are în fond o existenţă profesională dublă, împărţită relativ echilibrat între timpul petrecut în cancelarie şi vremea consacrată interacţiunii cu gazdele sau colegii de la celelalte misiuni. Ce se întîmplă în sediul unui oficiu diplomatic e deopotrivă obligatoriu şi banal: de la birou se poartă corespondenţa, inclusiv cea cifrată; mai cu seamă acolo are loc documentarea din surse publice şi analiza dedicată evoluţiilor din statul acreditar; în fine, mai cu seamă în cancelarie ia formă toată mecanica administrativă de care nici o instituţie omenească nu s-a putut încă dispensa. E prea puţin loc de protocol în această secvenţă, mai curînd prozaică, a activităţii diplomatice, deşi regulile de precădere şi ierarhiile deopotrivă formale şi implicite nu dispar nicicînd într-o ambasadă. Oricît de convivială ar fi, de pildă, o reuniune de lucru condusă de ambasador, participanţii se vor plasa la masa de şedinţă, din reflex sau vanitate profesională, în ordinea de precădere impusă de ierarhia gradelor diplomatice.

Sigur, practica diplomatică crede azi că se poate dispensa – a şi făcut-o în bună măsură – de regulile prea rigide ale ceremonialului. Moştenire a timpurilor cînd meseria era practicată de aristocraţi, adesea pe speze proprii, vestigiu al vremii cînd ilustra grija precaută şi elaborată cu care îşi vorbeau Curţile imperiale şi regale, protocolul e azi forma adiţională de politeţe asociată funcţiei de reprezentare. Cînd doi ambasadori conversează, sînt liberi desigur să adopte politeţea bine strunită a oamenilor de lume, făcînd loc în acelaşi timp adaosului protocolar. Oricîtă cordialitate ar fi dobîndit în timp raporturile dintre ei, doi diplomaţi nu vor uita niciodată că, dincolo de masca uneori genuină a francheţii amicale, fiecare din ei e chemat în mod absolut să onoreze în celălalt o naţiune şi un stat.

Protocolul restaurează aşadar legătura etimologică dintre politeţe şi politică. Amabilitate eminamente publică, protocolul evocă, mereu imperfect, standardul unei societăţi umane deplin pacificate în numele unor valori universale. Cînd îşi prezintă scrisorile de acreditare, un ambasador desemnat e înconjurat de o grijă ceremonială menită să evoce, între multe altele, că tensiunea și conflictul trebuie înţelese ca sincope ale unei stări de, idealmente, pace perpetuă între cele două naţiuni. Cînd, în faţa șefului statului primitor, ambasadorul îşi predă documentele de acreditare, se propune pe sine drept interlocutor permanent al gazdelor, asigurîndu-le, în numele propriului șef de stat, că va fi şi el un neobosit promotor al antantei.

E limpede pentru toată lumea că grupurile umane structurate, comunităţile, statele mai apoi au simţit mereu nevoia de a comunica între ele şi că, prin urmare, şi-au furnizat de timpuriu instrumentul acestui dialog. Solii, trimişii, emisarii au avut cel mai adesea rolul fundamental de a oferi pacea şi cooperarea drept alternativă la conflict şi competiţie oarbă. Păstrarea păcii sau restaurarea ei semnalează importanţa rolului acestor mijlocitori prestigioşi şi creează, pentru primitor, obligaţia imunităţii şi a respectului exprimat ceremonial. Perpetuată cutumiar şi formalizată relativ tîrziu, această obligaţie a gazdelor ia, pe de o parte, forma legală a privilegiilor şi imunităţilor diplomatice şi generează, pe de alta, coregrafia elaborată a protocolului. Nu întîmplător, acelaşi serviciu al ministerului de Externe – Protocolul – se ocupă de ambele întruchipări ale statutului special al unui ambasador: şi de asigurarea drepturilor lui excepţionale – imunitatea de jurisdicţie, de pildă –, şi de ceremonialul primirii lui la un oficial diplomatic de rang înalt.

Se înţelege, protocolul are declinări multiple: de la felul în care viitorul ambasador e anunţat şi întîmpinat la post pînă la secvențele incomparabil mai importante ale unei vizite de stat; de la coregrafia minuţios ritualizată – la Sfîntul Scaun, de exemplu – a prezentării scrisorilor de acreditare pînă la disciplina – modestă, dar importantă – a ordinii de precădere la un dineu; de la tipologia şi stilistica corespondenţei diplomatice la configuraţia sărbătorilor naţionale sau a evenimentelor publice. Cum spuneam, toate aceste ipostaze codifică suplimentar şi adesea hieratic circumstanţe în fond comune ale existenţei.

Ipocrizie rafinată pînă la meşteşug, protocolul e promisiunea de onorabilitate perpetuă pe care statele o fac cu deplină solemnitate. Protocolul e şi delicateţea cu care țările îşi menajează reciproc vanitatea şi sensibilităţile, ilustrare indirectă a suspiciunii de fond cu care naţiunile privesc lumea. În fine, protocolul e amabilitatea cu care, pe temeiul prezumţiei pioase a egalităţii lor, statele îşi vorbesc între ele, în speranţa că vor putea amîna la nesfîrșit un destin conflictual totuşi inexorabil. 

* Sînt primele cuvinte ale unui tratat de pace semnat între Franța și Anglia în 20 septembrie 1697. „Pacea eternă și cuprinzătoare“ a durat doi ani. 

Marius Lazurca este diplomat de carieră. În prezent, este ambasadorul României la Budapesta.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.