O definiţie (auto)ironică a diplomaţiei pretinde că ar fi „1% protocol, 99% alcool“, perpetuînd astfel pînă azi un stereotip istoric, îndreptăţit adesea de realitate. Definiţia simplifică desigur o profesiune uşor mai complexă, dar care, e drept, se poate dispensa cu greu de dimensiunea ceremonială evocată de ingredientele mai sus pomenite. 

Orice diplomat are în fond o existenţă profesională dublă, împărţită relativ echilibrat între timpul petrecut în cancelarie şi vremea consacrată interacţiunii cu gazdele sau colegii de la celelalte misiuni. Ce se întîmplă în sediul unui oficiu diplomatic e deopotrivă obligatoriu şi banal: de la birou se poartă corespondenţa, inclusiv cea cifrată; mai cu seamă acolo are loc documentarea din surse publice şi analiza dedicată evoluţiilor din statul acreditar; în fine, mai cu seamă în cancelarie ia formă toată mecanica administrativă de care nici o instituţie omenească nu s-a putut încă dispensa. E prea puţin loc de protocol în această secvenţă, mai curînd prozaică, a activităţii diplomatice, deşi regulile de precădere şi ierarhiile deopotrivă formale şi implicite nu dispar nicicînd într-o ambasadă. Oricît de convivială ar fi, de pildă, o reuniune de lucru condusă de ambasador, participanţii se vor plasa la masa de şedinţă, din reflex sau vanitate profesională, în ordinea de precădere impusă de ierarhia gradelor diplomatice.

Sigur, practica diplomatică crede azi că se poate dispensa – a şi făcut-o în bună măsură – de regulile prea rigide ale ceremonialului. Moştenire a timpurilor cînd meseria era practicată de aristocraţi, adesea pe speze proprii, vestigiu al vremii cînd ilustra grija precaută şi elaborată cu care îşi vorbeau Curţile imperiale şi regale, protocolul e azi forma adiţională de politeţe asociată funcţiei de reprezentare. Cînd doi ambasadori conversează, sînt liberi desigur să adopte politeţea bine strunită a oamenilor de lume, făcînd loc în acelaşi timp adaosului protocolar. Oricîtă cordialitate ar fi dobîndit în timp raporturile dintre ei, doi diplomaţi nu vor uita niciodată că, dincolo de masca uneori genuină a francheţii amicale, fiecare din ei e chemat în mod absolut să onoreze în celălalt o naţiune şi un stat.

Protocolul restaurează aşadar legătura etimologică dintre politeţe şi politică. Amabilitate eminamente publică, protocolul evocă, mereu imperfect, standardul unei societăţi umane deplin pacificate în numele unor valori universale. Cînd îşi prezintă scrisorile de acreditare, un ambasador desemnat e înconjurat de o grijă ceremonială menită să evoce, între multe altele, că tensiunea și conflictul trebuie înţelese ca sincope ale unei stări de, idealmente, pace perpetuă între cele două naţiuni. Cînd, în faţa șefului statului primitor, ambasadorul îşi predă documentele de acreditare, se propune pe sine drept interlocutor permanent al gazdelor, asigurîndu-le, în numele propriului șef de stat, că va fi şi el un neobosit promotor al antantei.

E limpede pentru toată lumea că grupurile umane structurate, comunităţile, statele mai apoi au simţit mereu nevoia de a comunica între ele şi că, prin urmare, şi-au furnizat de timpuriu instrumentul acestui dialog. Solii, trimişii, emisarii au avut cel mai adesea rolul fundamental de a oferi pacea şi cooperarea drept alternativă la conflict şi competiţie oarbă. Păstrarea păcii sau restaurarea ei semnalează importanţa rolului acestor mijlocitori prestigioşi şi creează, pentru primitor, obligaţia imunităţii şi a respectului exprimat ceremonial. Perpetuată cutumiar şi formalizată relativ tîrziu, această obligaţie a gazdelor ia, pe de o parte, forma legală a privilegiilor şi imunităţilor diplomatice şi generează, pe de alta, coregrafia elaborată a protocolului. Nu întîmplător, acelaşi serviciu al ministerului de Externe – Protocolul – se ocupă de ambele întruchipări ale statutului special al unui ambasador: şi de asigurarea drepturilor lui excepţionale – imunitatea de jurisdicţie, de pildă –, şi de ceremonialul primirii lui la un oficial diplomatic de rang înalt.

Se înţelege, protocolul are declinări multiple: de la felul în care viitorul ambasador e anunţat şi întîmpinat la post pînă la secvențele incomparabil mai importante ale unei vizite de stat; de la coregrafia minuţios ritualizată – la Sfîntul Scaun, de exemplu – a prezentării scrisorilor de acreditare pînă la disciplina – modestă, dar importantă – a ordinii de precădere la un dineu; de la tipologia şi stilistica corespondenţei diplomatice la configuraţia sărbătorilor naţionale sau a evenimentelor publice. Cum spuneam, toate aceste ipostaze codifică suplimentar şi adesea hieratic circumstanţe în fond comune ale existenţei.

Ipocrizie rafinată pînă la meşteşug, protocolul e promisiunea de onorabilitate perpetuă pe care statele o fac cu deplină solemnitate. Protocolul e şi delicateţea cu care țările îşi menajează reciproc vanitatea şi sensibilităţile, ilustrare indirectă a suspiciunii de fond cu care naţiunile privesc lumea. În fine, protocolul e amabilitatea cu care, pe temeiul prezumţiei pioase a egalităţii lor, statele îşi vorbesc între ele, în speranţa că vor putea amîna la nesfîrșit un destin conflictual totuşi inexorabil. 

* Sînt primele cuvinte ale unui tratat de pace semnat între Franța și Anglia în 20 septembrie 1697. „Pacea eternă și cuprinzătoare“ a durat doi ani. 

Marius Lazurca este diplomat de carieră. În prezent, este ambasadorul României la Budapesta.