Pîinea noastră urbană, industrială, de toate zilele e un aliment profan. Cumpărată de la colţul străzii, cu uşurinţă extremă, pîinea a devenit un obiect străin, la a cărui facere mîncătorul citadin nu participă în nici un fel. Tăvălită în sos şi abandonată în farfurie, pietrificată sau mucedă în vreun despărţămînt al bucătăriei, bucata de pîine ajunge de multe ori la gunoi, murind fără glorie şi fără speranţa învierii.

Adam e blestemat să se hrănească din truda lui, să-şi cîştige pîinea cu sudoarea frunţii. Hrana se naşte din durerea bărbatului, aşa cum copilul se naşte din durerea femeii. Există o legătură organică între agricultor şi roadele pămîntului cultivat. Prin suferinţa unui corp viu apare grîul. Într-o colindă românească, grîul apare din sudoarea divină a Mîntuitorului răstignit pe cruce sau din lacrimile Domnului încoronat cu spini: „Ş-unde mă strîngea / Sudoarea-mi curgea, / Tot grîu se făcea.“ Ar putea fi un ecou îndepărtat al sudorii primului om. În timpul Cinei din urmă, Isus frînge pîinea şi o numeşte trupul Lui. Colindul amintit pronunţă apariţia primului grîu al lumii din corpul Domnului, răsturnînd textul Evangheliei. Isus preface pîinea pascală în propriul său corp. Prin inversiune, cîntecul ţărănesc transformă corpul în grîu, prin durerea răstignirii.

Lacrima psalmistului se preface, figurat vorbind, în pîine a durerii perpetue. Suferindul se hrăneşte din sine însuşi: „Făcutu-mi-s-au lacrimile pîine ziua şi noaptea ş...ţ.“ Policarp, episcop al Smirnei, este martirizat prin ardere pe rug. Relatarea anulează supliciul, care devine un triumf miraculos: „Căci focul, luînd forma unei cămăşi, ca o pînză de corabie umflată de vînt, înconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pîine care se coace, sau ca aurul şi argintul, care se încearcă în cuptor.“ Trecerea prin foc este concepută aici în calitatea ei de sacrificiu şi iniţiere, iar efectul este desăvîrşirea. Corpul nu suferă calcinarea, cum ar fi de aşteptat, dimpotrivă, se rumeneşte asemeni pîinii coapte şi va fi incoruptibil precum aurul şi argintul. Cuptorul alchimic nu este departe.

Johannes von Krolewitz scrie în secolul al XIII-lea un Pater noster. Existenţa corporală a lui Cristos e desfăcută aici în actele la care e supus grîul pentru a deveni pîine. Cristos a fost semănat de Dumnezeu, a încolţit, s-a copt, a fost secerat, legat într-un snop, dus la arie, treierat, cernut, măcinat, închis într-un cuptor, scos afară după trei zile şi mîncat ca o pîine. Mormîntul devine cuptor în care se coace pîinea Învierii creştine. Mîntuitorul este pîinea cerească a vieţii, opusă manei din deşert, scrie Ioan: „Eu sînt pîinea vieţii. / Părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit. / Pîinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănîncă cineva, nu moare. / Eu sînt pîinea cea vie, care s-a pogorît din cer. Cine mănîncă din pîinea aceasta viu va fi în veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.“

Grîul şi pîinea de grîu sînt substanţele bune de gîndit, materie simbolică prin excelenţă în Evanghelii. Grîul îngropat moare şi renaşte multiplicat. Aluatul ascuns în făină determină dospirea, urcuşul. Împărăţia, aflăm din parabolă, este asemenea aluatului. Pîinea divină nu se confundă cu cea profană, obiect al trudei şi al grijii strict materiale. Păsările cerului – spune Învăţătorul – nu seamănă, nu seceră, nu strîng în cămări şi jitniţe, totuşi sînt hrănite de Tatăl. În Noul Testament, suferinţa grîului torturat pentru a deveni pîine este absentă.

Solidaritatea simbolică dintre patimile cristice şi patimile grîului se întemeiază pe un tratament mental aplicat materiilor vegetale cu precădere. Acestea suferă operaţii asimilabile torturii iniţiatice. Grîul, inul, cînepa, porumbul, viţa-de-vie în spaţiul românesc rural sînt chinuite şi înnobilate prin suferinţă. Istorisirea torturilor vindecă magic buba neagră, junghiul, obrintitul, salvează de la moarte. Se povesteşte că un lup apare la masa de nuntă şi vrea să-l ucidă pe mire. Colacii aşezaţi în faţa mirelui şi a miresei pronunţă istoria muncilor îndurate. Îmblătit, măcinat, frămîntat, ars în cuptor, grîul transferă asupra duşmanului durerea îndurată. În cele din urmă, colacul crapă superficial în cuptor şi-l somează pe lupul ascultător să crape şi el. Adversarul este distrus tocmai prin actele transformării grîului în pîine, sursa puterii salvatoare. Răul nu poate suporta martiriul. Materia naturală, „sălbatică“, suportă intervenţii umane destructive, alterări radicale ale formei iniţiale, obligatorii în compunerea unui obiect cultural: pîinea. Corp cristic îndurător al chinului, umană şi divină, pîinea astăzi pierdută ca orizont simbolic îi unea pe toţi membrii unei comunităţi ţărăneşti. Colacul de grîu, uns cu miere şi „zăhărit“ cu zahăr, „frumos ca şi faţa lui Cristos“, luminează casa colindată cu „Pluguşorul“. Rupt în patru, hrăneşte tot satul.

Împărţirea pîinii creează un grup de egali, fiindcă bucăţile de pîine sînt identice, nu se organizează ierarhic. Carnea se poate împărţi urmînd analogiile dintre segmentele corpului animal şi comeseni. De pildă, spune o poveste, capul unei păsări se cuvine tatălui, aripile – fetelor care-şi iau zborul prin căsătorie etc. Pîinea, în schimb, e omogenă, ca şi vinul.

Torţionarii boabelor de grîu produc o suferinţă bună, creatoare a unui corp sacru al tuturor, pîinea. Dublul chin al grîului şi al cultivatorilor lui e un drum spre desăvîrşire. Lucrarea cînepii, concepută ca scară a durerii vindecătoare în descîntece, îndepărtează junghiul prin rostirea solemnă a chinurilor îndurate de plantă. Se produce o iniţiere dublă şi simultană, a cînepii torturate şi a femeii care se chinuieşte chinuind: „Cînepa e mare lucru. Ea e sfîntă, căci îl îmbracă pe om şi e aşa de chinuită! La cînepă, cîtă muncă e! Femeii care lucrează la cînepă îi iartă Dumnezeu din păcate.“

„Pluguşorul“ narează de Anul Nou facerea exemplară a pîinii şi intră ca atare în categoria mitului, în mod surprinzător, fiindcă povestirea conţine acte de banalitate absolută, dar istoria pîinii, declamată ritual, înfăţişează o comunitate ideală, angajată în cultivarea fericită a grîului şi unită simbolic în rotundul colacului împărţit tuturor. Nu e nici urmă în urarea „Pluguşorului“ de suferinţele grîului. Aceleaşi acte pot fi interpretate ca patimi sau celebrate ca glorie. Moara fabuloasă a „Pluguşorului“ macină argint şi mărgăritar. Există şi un „Pluguşor“ „negru“ – cum îl numesc eu –, al vindecării magice de obrinteală: cîmpul negru, arat de boi negri, însămînţat cu mei negru, secerat cu seceri negre, măcinat într-o moară neagră, pus într-un car negru, vîndut în sate negre. Negrul absolut, instaurat prin repetiţie obsedantă, pare să ţină de o terapie homeopatică. La fel, împărţirea şi ingerarea unei pîini mari negre duc la vindecarea răului prin rău.

Cîntecul liric ţărănesc tratează corpul bărbatului iubit ca pe un aluat al iubirii care satură inima: „Şi te-aş măcina mărunt / La morişcă de argint / Şi te-aş cerne prin sprîncene / Şi te-aş frămînta-n inele / Şi te-aş da inimii mele / Doar s-a stîmpăra de jele.“ De la masa ursitoarelor pînă la pomenirea morţilor, pîinea însoţeşte ceremoniile trecerii, ea însăşi trecută prin patimi spre glorie. Oamenii Europei creştine au proiectat asupra grîului suferinţa, moartea şi renaşterea, amintind de operaţiile alchimice prin care Materia devine aur: „Transmutaţia alchimică echivalează deci cu desăvîrşirea materiei şi pentru alchimist cu desăvîrşirea iniţierii sale“, spune Mircea Eliade. Puritatea celui vindecat prin descîntec are drept termen de comparaţie aurul şi grîul: „Curat, luminat, / Ca aurul suflat, / Ca firul de grîu semănat, / Ca Maica Precista ce l-a lăsat.“ 

Şerban Anghelescu este etnolog.

Foto: wikimedia commons