Douăzeci de ani după... 1989. Ce s-a întîmplat în cele două decenii de la prăbuşirea regimului totalitar comunist? Cum ne-am descurcat? Într-un bilaţ sumar s-ar cuveni să pomenim de redobîndirea libertăţilor civile, de creşterea nivelului de trai, de racordarea la Occident, de aderarea la NATO şi la UE (cu toate avantajele economice şi politice care derivă din acest statut). Într-un alt bilanţ – subiectiv, de această dată – s-ar pune: degringolada morală şi politică, dezechilibrele economice, sentimentul de nesiguranţă, lipsa de perspective. Anii ’90 nu au însemnat doar despărţirea de comunism, ci şi o luptă continuă şi inegală pentru propriile ţeluri, mai mici sau mai mari: unii au vrut case şi maşini, alţii – afaceri prospere, alţii – carieră sau vizibilitate publică. Evident, nu toţi au reuşit să le şi atingă. Life, liberty and the pursuit of happiness (viaţă, libertate şi căutarea fericirii) sînt drepturi cîştigate în decembrie 1989. De-atunci, unii şi-au căutat fericirea în altă parte, emigrînd, dezamăgiţi de lentoarea cu care evoluează lucrurile. Trimit bani celor de-acasă (anul acesta, se pare că banii celor plecaţi au salvat economia românească de la un dezastru total şi definitiv), votează, şi se întorc, din cînd în cînd, în ţară. Privesc România în egală măsură ca nişte turişti străini veniţi în vizită şi ca nişte părinţi care-şi revăd copilul după o lungă absenţă. Sînt cei mai potriviţi să constate schimbările, să spună, din depărtare, ce s-a schimbat în România după Revoluţie. Despre această revoluţie din depărtare am discutat cu Cristina Hermeziu, care a iniţiat un adevărat recensămînt al diasporei româneşti. (M. M.)

 
Ca unul care a rămas şi e hotărît să rămînă în ţară, mă întreb – şi te întreb – cît de mult contează destinaţia finală pentru fericirea celui plecat? Sau nu contează decît faptul că părăseşti România?
 
Pentru mine a contat că am plecat la Paris – era o fantasmă din studenţie – şi a contat la fel de mult faptul că scăpam, pentru o perioadă, de România mea de atunci. Ştii cum e? Te afli la un moment dat într-un sens giratoriu şi ai vrea tare mult să dai peste ieşirea bună. Chiar dacă mai tîrziu se poate dovedi că e un drum înfundat, nu e nici o problemă. Mişcarea şi-a avut rostul atîta timp cît era vital să ieşi la momentul respectiv dintr-un punct mort.
 
Nu este această „evadare“ semnul unei probleme de adaptare în ţară?
 
Într-un fel, da. Bursa la Paris a venit într-un moment cînd îmi era un rău fără de nume în ţara, oraşul, cartierul meu, o lehamite căreia i-am dat nume şi i-am găsit chip ieşind din mediu, păşind afară din cadru. Am plecat în Franţa în 2004 cu o bursă de studii postdoctorale, după zece ani de meserie făcută cu bucurii matinale, cînd, în drum spre sediul TVR Iaşi din dealul Copoului, vedeam deja primele cadre ale reportajului pe care urma să-l montez, o meserie făcută cu epuizări resimţite pe drumul spre casă după ce construisem toată ziua o poveste, cu pasiune şi drag de oameni, cu mica jubilaţie a unor sensuri pe care le pusesem, pentru a doua zi, în fereastra televizorului. Mi-am iubit meseria, cu deplasările în cele mai neumblate cotloane ale Moldovei prăfuite şi deloc glorioase, în căutarea unor destine exemplare, a unor oameni care simţeau deodată că televizorul s-a inventat şi pentru ei; am savurat fiecare oră de montaj, cînd simţeam cum creşte povestea, uneori se spunea parcă singură, alteori, dimpotrivă, se oprea, nesigură, la mijloc, şi ştiam atunci că nu-i apucasem cel mai la îndemînă sens pentru telespectator. Am fost răsfăţată cu premii şi am simţit ce înseamnă să faci o meserie care ţi se potriveşte ca o mănuşă, nu pentru că o faci cu uşurinţă sau e lipsită de încercări, ci pentru că o faci descoperindu-te pe tine în fiecare zi. Numai că la un moment dat, ceea ce în faţa unor studenţi la Facultatea de Jurnalistică n-a părut decît o figură de stil, s-a dovedit a cuprinde un sîmbure de adevăr: jurnalismul de televiziune îţi stoarce repede cei mai fructuoşi ani şi te depune apoi, epuizat, pe marginea unui lung drum de rezistenţă. Dacă m-aş opri însă aici, adevărul n-ar fi întreg. Deziluzia s-a grefat pe stratul de epuizare fizică şi intelectuală, dar s-a precipitat, ca într-o reacţie chimică, din cauza epuizării „morale“.
 
 
Trăind în acelaşi mediu, am făcut parte şi eu din acelaşi sistem al micilor-mari compromisuri avantajoase, al nesfîrşitelor coterii inteligente, al şmecheriilor invizibile, al învîrtelilor profitabile de genul... căutarea unei „pile“ pentru a obţine unui pensionar un bilet de tratament într-o staţiune; plicul cu bani pentru doctori; rentabilizarea emoţiilor aducătoare de audienţă în emisiuni cinic-caritative şi atîtea alte mici-mari învîrteli de necontrolat precum casele superbe ridicate din salarii... de mizerie sau colaboratorii Securităţii demascaţi, dar niciodată detronaţi, sau politicienii promiscui trecînd, cu voturile în buzunar, la partidul concurent etc. Nu te obliga nimeni, şi totuşi părea o fatalitate să participi la cîrdăşia generală, un „aşa fac toţi“, un freamăt continuu „cum să te mai învîrţi“, cum să profiţi. Dar să mă înţelegi, răul venea din faptul că nu era vorba de România altora, era vorba de România mea. Dacă îţi vine să pleci e de fapt fiindcă nu te mai suporţi pe tine în România ta. Tu cînd te-ai săturat ultima oară de România ta?
 
Mă satur în fiecare zi şi particip – nu din nepăsare, ci din neputinţă – la perpetuarea şi, pînă la urmă, legitimarea aceloraşi mizerii pe care le pomeneşti şi tu. Dar nu despre asta e vorba. Mai precis, nu cred că, plecînd, rezolv aceste mizerii. La fel cum nu cred că întorcînd capul ca să nu vezi un cerşetor, îl ajuţi: te ajuţi pe tine, îţi faci viaţa mai suportabilă. Dar ăsta tot un fel de compromis este. În fine... Mă întreb ce gîndeşte un „fugar“ cînd se întoarce. Ce urmăreşti în rarele (sau, poate, mai desele) treceri prin ţară?
 
De exemplu, mă interesează mult ce şi cum gîndesc studenţii de la jurnalistică, mă întîlnesc cu ei la Universitatea din Iaşi în fiecare primăvară în cadrul cîtorva seminarii. Sînt destui inventivi, proaspeţi, curioşi, maturi în sensul că sînt capabili să găsească unghiul cel mai relevant pentru public al unei informaţii. N-o urmăresc programatic, dar îmi dau seama care e amprenta „mediului“ asupra lor: ca orice studenţi, ei sînt în mod firesc de-abia în formare, dar specificul mass media de la noi deja îi formatează. Şi cred că e vorba de două caracteristici, pe de o parte, cultura vedetei, o cultură plină de paiete, şi o cultură a emoţionalului speculat mediatic într-un mod aproape indecent. Nu ştiu, sînt o groază de lucruri care mă interesează cînd mă întorc, inclusiv faptul că pe locul unei foste uzine s-a ridicat un supermarket uriaş, mult mai elegant, de altfel, decît aceeaşi reţea la Paris. În România, supermarketul pare un loc de loisir şi de ieşire în societate; în Franţa s-a transformat în spaţii de-a dreptul urîte, funcţionale, intrate în rutina domestică. Şi nu e nici o ierahizare în ceea ce spun. Dar îmi dau seama că eu însămi sînt supusă formatării. Iar contactul cu lumea Franţei, stratificată, sistematizată pînă la calitatea zîmbetului sau a raţionamentului indus într-o frază politicoasă, o lume cu contururi nete, clare, dar nu mai puţin ermetică, a accentuat sentimentul de schizofrenie. A fi între două lumi înseamnă, concret, a nu aparţine nici unuia dintre tablouri, a rămîne mereu pe dinafară, contemplînd tuşele reuşite şi săriturile de pe fix. Intelectual poate fi o stare de graţie, emoţional e o instabilitate perpetuă, surdă. Intelectual eşti tot timpul în stare de vibraţie, vezi, observi, faci diferenţe între sisteme, aduni, scazi, tragi linii de demarcaţie sau ştergi hotare între două lumi. Emoţional, instabilitatea e o agresiune care minează terenul împăcării cu sine, în lumea pe care ţi-ai ales-o, cu ceilalţi în lumea care te găzduieşte.
 
E curios, dar aproape tot din ceea ce fac în timpul acestui ocol în afara cadrului ţării mele de origine, la care am hotărît, într-o zi, că nu-mi vine să mă întorc, e întors cu faţa spre România. Întîlnesc oameni, le scriu poveştile, caut informaţii şi le trimit pachet către cititorii din România, exersîndu-mi aceeaşi meserie care m-a subjugat în ţară, cu diferenţa că, în Franţa, este în bună măsură voluntară. Starea de „schizofrenie“ mi-a dăruit sau poate doar se însoţeşte cu starea de libertate.
 
Ţi-ai păstrat prieteniile din şcoală/facultate? Cum e cînd îţi revezi prietenii vechi? Din ce punct începeţi dialogul?
 
Din punctul în care l-am lăsat pe Internet sau pe sms. Plecînd, azi nu înseamnă că-ţi uiţi prietenii sau că legătura nu se mai păstrează, e mai mult decît atît sau pe un plan mai grav: nu mai eşti acolo cînd ar trebui pur şi simplu să-i strîngi în braţe fiindcă trec printr-un moment greu sau să vii într-un minut să stai două ceasuri cu cel mic fiindcă au de rezolvat o urgenţă. Prietenia şi-a schimbat natura, a devenit şi ea „digitală“, mult mai puţin concretă în cotidianul zilei. Dar să te vezi cu prietenii vechi cînd vii în ţară e o fabrică de amintiri care structurează de fapt relaţia pe mai departe. În mesajele de după, pe Internet sau pe sms, faptul că am înroşit ouă de Paşti în bucătăria mea, cu o veche prietenă, care poate nici n-ar fi înroşit de fapt ouăle dacă nu se întîmpla să vin de la Paris în acea perioadă, a devenit un laitmotiv intim, un clin d’oeil plin de sens, fiindcă extrem de palpabil în relaţia rarefiată, făcută din cuvinte – nu mai puţin adevărate – dintre noi. Ce vorbim? De toate, politică, cum au evoluat amicii comuni, ce merge bine, ce nu, ce carte s-a mai tradus şi s-a tradus bine, ce carte s-a tradus prost şi ce carte nu s-a tradus deloc. E un ping-pong vital, făcut din spuma evenimentelor, e clar, fiindcă nu e timp de aprofundări şi sînt multe de trecut în revistă, dar dialogul ăsta cu paşi mari, selectiv într-un mod instinctiv, dă într-un fel măsura lucrurilor.
 
Cum îţi imaginezi că s-ar fi derulat viaţa ta dacă n-ai fi decis să pleci atunci cînd s-a ivit ocazia?
 
Întrebarea aceasta am pus-o şi eu zecilor de „prieteni de la capătul cuvintelor“, cei care au răspuns de peste tot din lume, cu un entuziasm pe care nu l-am bănuit, la chestionarul proiectului „Revoluţia din depărtare“. Întrebarea e provocatoare, dar şi uşor inutilă, pentru că nu poţi răspunde onest la ea. Ştii ce se întîmplă? De cîte ori m-am întors acasă în vizită, am simţit cum România gîfîie. De plăcere, de efort, de cursa pe care a început-o, de nerăbdare. Nu stau destul de mult însă, ca să-mi dau seama dacă gîfîie eficient. Uneori mă gîndesc însă că, într-o zi, am să-i simt respiraţia calmă şi voi realiza atunci că şi-a găsit echilibrul fără mine.
 
Se poate vorbi de această „Revoluţie din depărtare“ ca de o adevărată continuitate în luptă sau exilul post-1990 e motivat doar de rezolvarea unor revendicări personale, egoiste?
 
Revoluţia a deschis uşa României. Unii au ieşit pe uşa asta din curiozitate, alţii profund decepţionaţi. Oriunde s-au oprit, „românitatea“ din ei suferă o (r-)evoluţie, pe o altă orbită. Aş spune că (r-)evoluţia lor în timp, departe de origini, înseamnă în primul rînd schimbarea calităţii privirii. Adică dau dovadă uşor de o anumită exigenţă şi intransigenţă faţă de România. Ceea ce din interiorul ţării e luat uneori drept aroganţă. Egoişti că au plecat spre nu ştiu care ţară a făgăduinţei? Paradoxul este că „românitatea“ din ei s-a reactivat plecînd. Paradigma români din România / români din afară e cu siguranţă reală. Dar nu există români second hand. Mai curînd există politicieni second hand care-i desfid pe cei plecaţi, români capabili să stea 4-5 ore la rînd ca să voteze, români care muncesc şi plătesc impozite în ţări străine iar din ce le rămîne trimit bani în România, echilibrînd contul curent. Da, au plecat din România şi România s-a ţinut după ei ca o umbră. O umbră cu care se iau la ceartă, căreia i se cere să fie conformă cu un original idealizat de nostalgie. Pînă la urmă, tot umbra e cea care ne aminteşte că, oriunde am fi, nu sîntem singuri pe lume.