Haina îl face pe om... liber. Un tricou cu o astfel de inscripţie e cît se poate de... parizian.

În metrou, linia 6, spre Charles-de-Gaulle Etoile. O puştoaică poartă cizme cu botul ros, blugi, peste care fusta plisată în dunguliţe maro şi muştar pare uitată din altă zi, altă călătorie; un sacou gri şi o bască trasă realmente peste ochi încheie ţinuta fals neglijentă. Nici o piesă nu are în sine personalitate, luate separat sînt o ratare vizuală. Ansamblul e însă şic, leger, parizian.
 
În metrou, linia 3, spre Courbevoie: pantof suplu, nuanţă rară – siena arsă. Aceeaşi ca şi pardesiul clasic, impecabil, deasupra genunchiului. Bărbatul elegant e nerăbdător, metroul merge prea încet, ceasul – prea repede. Coboară la staţia Malesherbes şi pantofii (pe ei îi vezi de fapt, şi nu pardesiul de aceeaşi culoare) îl fac să zboare realmente pînă la Sala Cortot. Ţinută de concert sau de orice alt rendez-vous. Oricum Parisul e un spectacol.
 
În metrou, linia 8, staţia Opera. O botină e galbenă, cealaltă maro. Pe ştaif, la spate, pe papucul maro e prinsă o bulină galbenă, iar pe papucul galben e lipită o bulină maro. Semnul distinctiv că sînt frate şi soră, iar tînăra purtătoare – o fiinţă raţională şi dezinvoltă, în egală măsură.
 
În metrou, linia 7, spre Courneuve. Aproape că nu le vezi ochii de sub streaşina glugilor, niciodată singuri, măcar cîte doi, îmbrăcaţi identic, tineri de pe care blugii par să cadă şi de fapt nu cad niciodată, cu mîinile în buzunarele bluzoanelor şi fruntea în buzunarul cagulei.
Pe trotuarele Parisului (metroul e un trotuar curgător) vîrsta pare mai puţin vizibilă în haine, aşa cum cochetăria nu e neapărat de gen feminin. Dresurile verzi se poartă foarte bine la 14 sau la 50 de ani, iar eşarfa ecarlat se cuibăreşte cu superbie la gîtul bărbaţilor. Altfel, nici o iluzie, haina e, şi la Paris, paşaport către un club, o clasă socială, un grup etnic. Pentru unii ţinuta vestimentară e chiar un cod de bare menit să preţuiască, în euro, fiinţa umană. E o etichetă care poate indica larg, la vedere, gustul estetic, originea, orientarea sexuală, convingerile religioase. Dar pentru că toate acestea coexistă, la Paris, aproape pe un acelaşi trotuar, haina îl face pe om... liber. Să-şi caute identitatea, să o ascundă, să se joace cu ea, să şi-o asume, să o multiplice, să o structureze, s-o afişeze, s-o ignore. Afacere privată şi publică în acelaşi timp. Afacere politică, în lumea complexă în care trăim.
 
De un an de zile, politicienii Franţei dezbat şi se întreabă dacă ar trebui să interzică burqa (voalul care acoperă integral faţa femeilor) în serviciul şi transportul public, în numele „laicităţii, al demnităţii femeii“, pentru a preveni „derivele sectare“ şi din motive de „siguranţă publică“. O lege stigmatizantă, vociferează unii, exemplară, răspund alţii. Consensul nu va fi uşor de găsit.
În aşteptare, parada modei pe trotuarele Parisului nu mai poate fi un spectacol cotidian inocent, senin.

Cristina Hermeziu este jurnalistă şi trăieşte la Paris.