Panică

Publicat în Dilema Veche nr. 450 din 27 septembrie - 3 octombrie 2012
Panică jpeg

Viaţa lui D. s-a schimbat acum doi ani, cînd a început să aibă atacuri de panică, pe care iniţial le credea probleme la inimă. După cîteva luni a început să meargă la terapie, învăţînd să-şi accepte şi să-şi gestioneze anxietatea. Încă nu doreşte să-şi dezvăluie identitatea, dar lucrează la o carte despre experienţa lui. Episoadele de aici sînt adaptate după blogul lui, jurnaldeanxios.wordpress.com


Despre mine ar spune cam toţi cei care mă privesc din afară că sînt un individ de succes: familie reuşită, situaţie financiară stabilă (deşi cu loc de mai bine). Pe scurt, cel despre care se spune că a reuşit mai multe decît colegii lui de liceu sau facultate. Dar, cum problemele nu iartă şi nu ocolesc pe nimeni, voi relata pe scurt experienţa care pe mine m-a făcut să-mi reconsider atitudinea faţă de viaţă.

Cadru general: Perioadă stresantă, probleme presante la firmă, clienţi din ce în ce mai puţini şi datorii parcă tot mai mari. Totul dublat de o lipsă de chef de viaţă şi de chef de muncă. Dorinţa nebună de a-ţi lua lumea în cap, de a-ţi închide telefoanele şi de a pleca măcar pentru cîteva săptămîni undeva departe la munte.

Situaţia de fapt: O durere în piept, lipsa de aer şi parcă amorţeli în mîini. Primul gînd care-ţi vine este: „E infarct! Oare chiar am încheiat socotelile cu lumea?“.

Dai repede un Google să cauţi informaţii despre durerea în piept şi lipsa de aer. Găseşti informaţii care mai de care mai alarmiste şi mai ambigue. Din toate reiese clar că treaba e nasoală, trebuie să ajungi urgent la spital. O frică de nedescris pune stăpînire pe întreaga ta fiinţă. Sentimentul morţii iminente te face să-ţi amplifici starea de rău.

Ai impresia că nu mai poţi respira. Decizi să pleci la spital: oare ar fi mai înţelept să iau un taxi sau pot să merg la volan? Dar dacă, Doamne fereşte, mori în taxi? În cele din urmă, te urci la volan, cu geamul larg deschis ca să ai mai mult aer, porneşti în goană către Urgenţe. Prin cap îţi trec cele mai negre gînduri. Eşti aproape convins că ceva rău ţi se va întîmpla şi tot ce îţi doreşti este să ajungi la spital înainte de a deveni inconştient. Măcar, odată ajuns acolo, medicii te vor putea resuscita în caz că se întîmplă ceva. Nici măcar nu mai auzi muzica din maşină. Ai impresia că toate semafoarele au fost special montate pentru a fi o piedică în calea ta.

Ajungi în cele din urmă la Urgenţe şi, cu o ultimă suflare, îi spui individei de la triaj problema ta. Se uită plictisită la tine şi te întreabă stupid: „Vă ştiţi cardiac?“.

„Nu mă ştiu cardiac, dar vă spun sigur că e ceva grav, am toate simptomele necesare. Şi, credeţi-mă, nu sînt neica nimeni, am studii, am funcţie etc…“

„Cel mai probabil e o lipsă de calciu… Aşteptaţi vă rog, veţi fi strigat“, ţi se spune şi priveşti cu stupoare cum fişa ta e aruncată într-un teanc de vreo alte 7-8 fişe de pacienţi care aşteptau. Cum să aştepţi cînd tu nu eşti sigur că vei mai putea respira în următoarea secundă…

Iei o faţă de persoană serioasă şi cu probleme cel puţin la fel de grave şi începi să te uiţi în jur. Majoritatea celor de acolo care aşteptau să fie consultaţi sînt oameni în vîrstă. Nu e drept să ai probleme atît de grave la doar 33 de ani. Totuşi, ai fost sportiv, pe vremuri analizele erau aproape de perfecţiune. E drept, alimentaţia din ultimii ani şi-a spus cuvîntul, burta a început să crească, de fumat îţi tot spui că te laşi şi nu reuşeşti.

În sfîrşit, după aproximativ 15-20 de minute eşti strigat. Evident, totul a părut o eternitate. Parcă între timp te-a mai lăsat puţin durerea în piept, dar tot simţi o presiune toracică, iar de respirat o faci cu greu. Îi explici medicului situaţia, urmează o electrocardiogramă, plus o tensiune. Tensiunea cam mare e pusă pe seama faptului că eşti agitat, dar tu ştii sigur că e mare pentru că ţi s-a întîmplat ceva grav. Culmea, nici electrocardiograma nu a ieşit rea, ci perfect normală – spun medicii. „Nu aveţi nimic la inimă.“

Îţi prescrie o reţetă cu calciu şi magneziu, după care te invită pe un pat unde o asistentă vine să-ţi servească un cocktail intravenos energizant. După două-trei ore, eşti aproape ca nou. Durerea în piept aproape a trecut, de respirat respiri mai bine, singura care n-a trecut e teama aceea care îţi prevesteşte un pericol iminent.

„Pfiu!, am fost la un pas de moarte“, gîndeşti în timp ce urci în maşină şi te opreşti în prima farmacie pentru a-ţi cumpăra reţeta. Eventual mai adaugi pe listă şi alte medicamente despre care ai auzit că ar face bine la inimă. Să le ai în preajmă, pentru orice eventualitate.  

* * *

Atacurile de panică au continuat, iar D. a decis să-şi facă toate analizele posibile la inimă, şi în spitale de stat, şi în clinici private. N-a găsit nimic, şi după un timp, a început să se gîndească că poate problemele lui nu erau de ordin fizic.

Tot ce îmi doream era un moment de linişte, un moment în care să pot respira normal şi să pot ieşi la o plimbare fără să simt că voi leşina. Evident, în toată această perioadă, Google era aliatul meu de nădejde. Îmi dădea toate diagnosticurile posibile şi cheia problemelor mele. Am aflat că sînt o mulţime de persoane în situaţia mea şi că e posibil să fiu depresiv, să fiu anxios, să sufăr de o anumită destructurare psihologică.

Cred că cel mai greu mi-a fost să mă obişnuiesc cu ideea că o cauză a stărilor mele ar fi, de fapt, probleme de natură psihică. Nu că n-aş fi acceptat terapia, pentru că mă consider o persoană deschisă la minte, dar în adîncul fiinţei mele trona ideea că, de fapt, am probleme de sănătate nedescoperite încă.

Munca mea de zi cu zi se dusese de rîpă, clienţii mei erau abandonaţi, iar firma o lăsasem în voia sorţii. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că-mi doresc atît de mult să trăiesc.

Au urmat alte cîteva episoade de ajuns la Urgenţe şi de fiecare dată aveam impresia certă că sînt în pragul unui infarct sau că deja am suferit unul. Acum îmi dau seama că atacul de panică nu e un atac de cord şi îmi permit să rîd pe seama celor trăite.

A urmat apoi episodul antidepresivelor şi al pastilelor care să mă ajute să dorm. Evident, ceaiurile şi tratamentele naturiste care mi-au fost prescrise m-au ajutat exact cît o frecţie la un picior de lemn. După a nu ştiu cîta vizită la Unitatea de Primire Urgenţe, o doctoriţă, prietenă de familie, mi-a prescris o reţetă de Xanax. Iarăşi un search rapid pe Google şi aflu că e cheia tuturor problemelor de această natură şi citesc pe forumuri povestea atîtor persoane care au reuşit cu Xanax să depăşească aceste episoade. Partea nasoală e că – spuneau colegii de suferinţă de pe forumuri – Xanaxul provoacă dependenţă. Ce mai conta încă o dependenţă în plus, important era să-mi rezolv problema.

Dezamăgire însă – la mine Xanaxul nu a funcţionat. Ameliora puţin din stările de nelinişte permanentă, din starea de frică incontrolabilă, însă chestiunea respiraţiei îngreunate n-a reuşit să o trateze. aşa cum n-a reuşit să-mi trateze nici lipsa de obiectiv care mi se instalase puternic în minte şi care mă făcea să mă consider un ratat, un tip a cărui existenţă profesională şi personală se apropie de sfîrşit.

M-am apucat şi de sport. La recomandarea medicului cardiolog am evitat sporturile care necesită efort intens şi care astfel mi-ar fi putut afecta inima care se afla deja într-o mare suferinţă. Am început să merg în fiecare seară cîte 5-6 kilometri, într-un ritm mai alert.

Îmi impuneam să cred că nimic rău nu mi se întîmplă, că totul este doar în mintea mea, însă cînd totul mi se părea perfect, simţeam iarăşi că lumea se prăbuşeşte, că leşin şi că mă apucă durerile în piept. Coşmarul în toată această suferinţă era că atacurile de panică şi crizele mă apucau în momente aleatorii, aşa că nu puteam să-mi programez nimic, nu puteam să plec la drum de frică să nu mă apuce leşinul la volan. Ajunsesem pînă acolo încît, atunci cînd ieşeam la o cafea în oraş, alegeam locaţiile aflate în apropierea unui spital, pentru a fi aproape în caz că un „atac de cord“ îmi va da tîrcoale.

În cele din urmă, la sfatul unor prieteni şi al unor medici, m-am decis să merg la psiholog.

În dosarul de săptămîna aceasta al Dilemei vechi puteţi citi patru mărturii ale unor oameni care s-au confruntat - şi încă se mai confruntă - cu diverse tulburări de anxietate. Textele sînt fragmente editate din interviuri cu Cristian Lupşa şi Andrei Pungovschi. Variantele integrale vor fi publicate la sfîrşitul toamnei pe site-ul proiectului "Dar dacă".

Foto: Andrei Pungovschi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.