Absurd și monstruos“ considera Churchill, la vremea respectivă, Tratatul de pace cu Germania semnat la Versailles în iunie 1919. Churchill avea în vedere nu germenii unui nou război, sădiți prin acea pace impusă de aliații victorioși, ci faptul că slăbirea Germaniei ar fi creat în centrul Europei un vid de putere, care putea fi oricînd umplut de bolșevici. Ceea ce s-a și întîmplat: atît un nou război mondial, cît și ocuparea Europei Centrale de către Armata Roșie. Chiar dacă au avut în jurul lor zeci de consilieri și experți în toate domeniile, cei trei mari, Woodrow Wilson, David Lloyd George și Georges Clemenceau, nu au putut trece peste idealismul, lăcomiile, orgoliile și prejudecățile lor pentru a nu-i umili, nemulțumi și împovăra la împărțirea păcii atît pe cei învinși (Germania, Ungaria), cît și pe unii dintre aliați (Italia). Cu alte cuvinte, tratatele de pace din 1919 1920 au fost un eșec, plătit scump după doar douăzeci de ani. Pacea pe care Neville Chamberlain se lăuda, în martie 1939, la înapoierea la Londra, că o salvase prin acordul cu Hitler de la München s-a dovedit a fi o amarnică iluzie, al cărei cost a fost suportat de cehoslovaci. Cum și noi, românii, am fost mai apoi fracturați teritorial, fără nici o milă, prin Dictatul de la Viena, în august 1940.

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a vorbit despre sfîrșitul unui nou „Război de treizeci de ani“, început în 1914, amorțit din 1918 pînă în 1939 și sfîrșit în 1945. Alți trei mari, F.D. Roosevelt (înlocuit în grabă de Harry Truman), Winston Churchill și I.V. Stalin, au fost urmăriți în configurarea lumii postbelice, atît în februarie 1945, la Ialta, cît și în iulie, la Potsdam, de angoasa evitării unei păci dezastruoase precum cea de la Versailles. Tot ceea ce au reușit a fost înlocuirea unui clasic „război fierbinte“ cu unul „rece“, dar care, și acesta, a produs prea multe victime și suferințe. Ce-i drept, cu lingura, și nu cu lopata sau buldozerul. Conferința de pace de la Paris, din 1946, cu ale sale tratate semnate în 1947, nu a făcut decît să consfințească realitatea geopolitică a Războiului Rece și a Cortinei de Fier. Totul s-a petrecut conform voinței marilor puteri, pe socoteala învinșilor și a celor mai mici, care au fost nevoiți să înghită și să semneze.

Drept care, poate că Neagu Djuvara a intuit adevărul atunci cînd a vorbit despre „Războiul de 77 de ani“, cel din 1914 pînă în 1991, anul în care cei doi mari, George Bush și Mihail Gorbaciov, au proclamat sfîrșitul Războiului Rece. De data aceasta, nu s-a mai semnat nici un tratat internațional de pace. Nici nu mai era nevoie, deoarece părțile consimțiseră de bunăvoie și nesilite de nimeni. Nu că s-ar fi iubit sincer, dar pînă și interesele strategice ale celor două superputeri trebuiau să se supună realității.

Și totuși, ce pace de după un război crunt, petrecut în timpurile noastre, a fost confirmată de arbitrul Timp? A rezistat pacea dintre americani și nord-vietnamezi (deși războiul între vietnamezi a continuat pînă în 1975) semnată în ianuarie 1973, la Paris, cînd ambele părți au acceptat că războiul dintre ele nu mai era rentabil, nici politic, nici militar și nici măcar ideologic. A rezistat, cam din aceleași motive, și pacea semnată la Dayton, în decembrie 1995, sub presiune clintoniană, care a pus capăt Războiului din Bosnia. Ce-i drept, pentru implementare a fost nevoie și de cîteva zeci de mii de soldați NATO, în teren, timp de aproape zece ani. Acordurile din august 1993, negociate în secret la Oslo și semnate apoi de trio-ul Clinton-Rabin-Arafat, s-au dovedit a fi doar un fel de tratament anestezic, un paleativ al conflictului israeliano-palestinian, pentru că, în fond, nici una din părți nu era pe deplin mulțumită și nici nu avea prea multă încredere în cealaltă.

Tot așa, Acordul de pace de la Kumanovo, semnat în iunie 1999, sub presiunea bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, deși au trecut de atunci aproape douăzeci de ani, nu pare să fi stins dorul sîrbilor pentru Kosovo, în pofida presiunilor internaționale și a afirmării independenței fostei provincii. Nici ceea ce s-a semnat la Minsk, în februarie 2015, pentru încetarea mult prea sîngerosului război hibrid din Ucraina – oare cînd vom putea vorbi și despre „pace hibridă“? – nu a satisfăcut înverșunatele părți combatante. Sub presiunea intereselor marilor puteri, în speță Merkel, Hollande, Putin și Poroșenko, s-a pus un capac peste oala clocotindă din estul Ucrainei și s-a micșorat presiunea la gaze, fără a se stinge focul. Punînd la socoteală și celelalte focare de tensiune europene, în frunte cu criza anexării Crimeii (oare cîte conflicte înghețate mocnesc în lume, gata oricînd să explodeze?), rezultă drept îndreptățită afirmația izbucnirii pe șest (cînd exact anume?) a celui de-al Treilea Război Mondial, purtat la modul hibrid sau informațional, fără declarații – nici de început și, probabil, nici de sfîrșit. Așa cum se făcea în vremurile bune și elegante de altădată, pe cînd negociatorii purtau frac, joben și baston.

Atunci ce fel de pace poate aduce, cu adevărat, pacea? Numai pacea consimțită și susținută de marile puteri interesate sau, cel puțin, de una dintre ele? Nu cumva o pace durabilă este posibilă doar atunci cînd ea survine în mod firesc și cinstit, prin acordul liber și buna înțelegere a beligeranților, nu pe seama unor victime colaterale și nici ca urmare a unor disproporții de putere? Pacea solidă și limpede răsare atunci cînd oamenii nu mai pot și nu mai vor să se bată și să se omoare. Cînd își dau seama că pacea le poate aduce mult mai mult bine decît războiul, în care au totul de pierdut și doar niște teritorii, orgolii sau și niște -isme false de cîștigat.

Călin Hentea este publicist și istoric al propagandei.

Foto: flickr