După îndelungi cugetări în pauza dintre două sesiuni de Netflix, încă nu am reușit să tranșez chestiunea: oare să scrii despre cumpătare e mai lesne de făcut în postul Paștelui sau după Înviere? Pre factum Domini, în Săptămîna Mare, parcă resimțim (sau intuiesc eu, în mod naiv, că resimțim) o conivență a privațiunii. Facem uz de propriile sacrificii (evident, atunci cînd este cazul, dar și fără a fi credincioși, căci, oricît ne-am sihăstri, nu cred că ne mai putem etanșeiza, în societatea douăzecistă, împotriva radiației tradițiilor) ca și cum ar fi un liant participativ, un puternic – și, brusc, prioritar – vector al socioempatiei. Pe de altă parte, post festum, în dezolantul peisaj al consecințelor bahice, comuniunea ar căpăta, cred, alte miresme. Caimacul l-ar lua o dezinvoltă mascaradă a fremdscham-ului, comentariile fals-autocritice, umoristic-defetiste, sau chiar cele care, sub fațada unui nihilism de altfel prost înțeles, nu fac decît să încerce o legitimare a nesimțirii.

Cert este că discursul nostru nu poate scăpa de acest dualism al reacțiilor, al sentimentelor. Pare imposibil să ieșim din logica acelorași idei și reflexe binare pe care le cunoaștem, recunoaștem și răscunoaștem an de an. Dar să încercăm să nu ne limităm reveriile analitice la aspectul autohton și la imediatețea evenimențială. Nu cred că mai există vreun spirit românesc lucid și informat care să fie ațîțat de încă o disecare habitudinală a conaționalilor. Ne cunoaștem prea bine idiosincraziile poporane și poate că puținele momente cînd acestea se aglutinează ubicuu nu constituie chiar ocazia ideală de a le comenta. Iar discuția din jurul ideii de cumpătare merită cel puțin o tentativă de universalizare, nu credeți?

Însă nu consider că putem vorbi despre cumpătare fără a-i menționa și contraponderea: excesul. Și aici trebuie să admit că, deși nu i-am găsit un înlocuitor, mă rîcîie semantic și emană inadecvare termenul „contrapondere”, căci el ne duce cu gîndul chiar la un taler a cărui menire este echilibrarea balanței, pe cînd, în zilele noastre, disproporția civilizațională dintre cele două noțiuni este atît de mare încît numai despre o contrapondere nu poate fi vorba: din piatră de cumpănă, excesul a devenit mai degrabă o piatră de moară pentru încercarea de a atinge le juste milieu – acea mică obsesie aristoteliană.

Presupunînd că, atît cît putem întrezări în viitor, nu mai avem o modalitate realistă și plauzibilă de a evada din dicotomia producție-consum, ar trebui să plecăm de la premisa că întreaga noastră existență depinde cel puțin de modul în care gestionăm, ca manageri ai forțelor emergente, acel raport, și (mai ales) de felul în care îl lăsăm să ne modeleze percepția asupra realului. Haideți să vedem așadar în ce situație ne aflăm.

În afară de cîteva insulițe ce se agață de stilurile organizatoric-mediatice care le-au adus gloria de odinioară (precum, de pildă, HBO), Hollywood-ul e pe punctul de a-și încheia tranziția totală spre streaming-ul online și spre binge-watching, adică devorarea dintr-un singur foc a obiectelor artistice. Nu mai e loc de interludiul rumegării – acea sedimentare atît de necesară caracterului recurent și episodic –, trăsătură ce s-a văzut transformată din fundamentală în superfluă (poate chiar deranjantă) pe parcursul unui singur deceniu. Nenumărate săli de cinema dau faliment în fiecare an, producțiile cinematografice apar din ce în ce mai des direct pe diversele platforme online, dacă nu în exclusivitate, cel puțin concomitent cu lansarea în cinema-uri. Asistăm la un fenomen de bulimie culturală. Lacomi de conținut cinematografic facil, ușor de îngurgitat pe nemestecate și într-un ritm cît mai hulpav cu putință, ne îndopăm cu bucățele vizionate în cascadă, care mai apoi ne oferă materie primă pentru interminabile conversații la petreceri cu iz hipsteresc. Cultura pop a serialelor și a superproducțiilor de masă (al căror caracter tematic-repetitiv a migrat, în ultimii ani, de la statutul de tolerat la cel de dezirabil) – acest sac fără fund al recuzitei conversaționale – ne scoate din orice impas al sterilității interrelaționale. Pentru că, firește, orice produs cultural care poate fi înfulecat pe nerăsuflate se cere a fi apoi regurgitat în același ritm al excesului-devenit-modus-vivendi. Sub zodia faptei compulsive, nu ne mai permitem luxul reflecției paralizante și dătătoare de angoase existențiale. Cine termină primul tot din farfurie, metaforic vorbind, e și cel care primește dreptul de a defini gustul mîncării pentru restul invitaților la ospăț. Precum Queen în 1989, vrem totul și îl vrem acum.

Presiunea intolerabilă a extremelor

Și dacă tot am vorbit despre bulimie: de hrănit (la propriu), cum ne hrănim? Pandemia prin care trecem ne-a arătat, într-un fel, de ce sîntem capabili. Dar, făcînd abstracție de efectul catalizator al panicii din astfel de perioade, care putem spune că ne sînt, în esență, obiceiurile? Dincolo de aspectele psihologice și fiziologice ale acestei patologii care în nici un caz nu trebuie aruncată în derizoriu, bulimia la figurat – bulimia ca simptom și zeitate a timpului prezent – este un aspect greu de ignorat, dacă sîntem puțin sinceri cu noi înșine. Mîncăm orice, oricum, oricît. Banchete imperiale, acces imediat, risipă dezinvoltă. Și apoi repetir ad nauseam. Cîteodată chiar literalmente. Cînd oare în istorie a mai fost glorificat excesul într-o asemenea măsură, la o scară atît de largă?

Și totuși, curios este că pînă și atracția frugalității sfîrșește, cum-necum, într-o destrăbălare a privațiunilor. Nu putem mînca sănătos fără a ne transforma în ortorexici. Nu există tentația devierii ori posibilitatea abaterii, odată îmbrățișat absolutismul unei anumite direcții. În goana după mirajul sănătății, omul modern a ajuns o caricatură: tinere femei care, după ani întregi de Ashtanga Yoga, se trezesc într-o bună zi că își alienaseră cercul de prieteni și singura constantă din viața lor rămăseseră niște ligamente distruse iremediabil; bărbați în plină criză de vîrstă mijlocie care își fugăresc tinerețea pierdută în interminabile maratoane, numai pentru a ajunge (culmea!) mai devreme în baston; doamne respectabile care, de la înălțimea amvonului de influencer, predică virtuțile miraculoase ale curelor detox și magia dietelor lichide, dar apoi dispar subit în ceață cînd vreunul dintre adepții lor ajunge la camera de gardă.

Nici modul actual de a face și de a dezbate politica nu se sustrage acestei presiuni intolerabile a extremelor. Scena mondială este un tărîm al lipsei de moderație în care opiniile imuabile au cîștig de cauză în detrimentul oricărei nuanțări. Adepții fixațiilor și ai violenței discursive exercită o bizară fascinație asupra publicului – deseori, în mod exasperant, chiar și asupra celui inițiat. Ritualurile respectate „cu religiozitate”, preferințele bătute în cuie, rigoarea propriilor tabieturi se transformă din simple tipicuri personale – normal generatoare de simpatie – în despotice și abracadabrante colivii ale manifestărilor noastre cotidiene. Prizonieri ai pulsiunilor tribale pe care mileniile de evoluție socială nu le-au putut eradica, oamenii nu se pot descotorosi de plăcerea datului cu pumnul în masă. Pentru mulți, apartenența la un grup anume (chiar și cînd coordonatele comune sînt atît de puerile precum culorile echipei de fotbal preferate) reprezintă o necesitate fără de care propriul echilibru psihologic și chiar simțul identității individuale ar avea de suferit.

Nevoia de certitudini e explicabilă într-o lume a avalanșei de informație nefiltrată și a dinamitării reperelor altădată considerate monolitice. Viteza evoluției tehnologice și civilizaționale îți dă mereu impresia că e cu desăvîrșire imposibil să ții pasul cu schimbările care te pîndesc la orice cotitură. În mod aberant, răspunsul la excesul manifestat într-o anume direcție este taman excesul în sens opus, nicidecum moderația. Nici urmă de juste milieu-ul evocat mai devreme. Amuzant este că nimănui nu pare să-i lipsească pasiunea pentru fuga de cumpătare – iată o aversiune cu caracter general, asupra căreia toată lumea reușește să se pună de acord! Un nou prilej de disperare pentru adepții – și așa puțini – ai căii de mijloc.

Așadar, cînd observăm că întreaga cultură este una a excesului, mai putem fi îndreptățiți să ne mirăm că există chiar ipostaze ale cumpătării excesive? Poate supraviețui echilibrul fără să devină o religie? Mai este oare posibilă o cumpătare „autentică”? Am mai putea, oare, s-o recunoaștem? De fapt, la cum stau lucrurile, tare mă tem că, în curînd, nici nu vom mai ști ce înseamnă.

De aceea, propun, umil, să medităm, din cînd în cînd (și doar dacă se poate), la o etică a non-cantității. Atenție! Nu este vorba despre o etică a puținului, căci sînt destule. De asemenea, dacă fără spectrul certitudinilor chiar nu ne putem imagina existența, de ce să nu încropim și o dogmă a non-vitezei? Din nou, nu este vorba despre o dogmă a lentorii! Ar fi... necumpătat să le confundăm.

Dominic Negrici predă limbi străine la ASE și Web Culture la Comunicare. Este un centrist radical și nu-i place echilibrul decît dacă e extrem.