De cînd e lumea lume, liniște nu a fost.

Unii și-au luat un petic de pămînt și l-au semănat cu grîu. L-au săpat, l-au udat, au înțeles de-a lungul vremii că e nevoie mai întîi de toate chinurile prin care trecea bobul de grîu (și omul care-l bătea-scutura-măcina-frămînta-cocea la foc) ca să devină pîinea cea de toate zilele. S-au așezat pe lîngă cîmpul pe care-l munceau an de an și acolo au rămas. Sedentarii. Alții, oamenii muntelui, s-au suit pe cai, și-au strîns avutul în desagi, au adunat cirezi sau turme de animale – după plăcere – și au luat-o în sus spre locurile bune de pășunat. Ciobanii călători. Primii se trezeau de dimineață, puneau mîna streașină la ochi, priveau în zare peste cîmpuri și se minunau, mare i lumea lui Dumnezeu, ceilalți se culcau cu ochii la stele, se trezeau aproape de cer și se gîndeau că Domnul îi păstorește pe ei tot așa cum ei își păstoresc oile – și se simțeau parte din familia Acestuia.

Dar, ca și cînd nu ar fi fost destulă debandadă, a mai fost nevoie și de alt fel de drumeți, aceia meniți să umble de colo-colo și să schimbe grînele sau făina de la unii pe brînza sau carnea de la ceilalți. Și nu numai atît, privind cu atenție la gospodăriile de chirpici sau de lemn ale unora, apoi și la lumea din lînă a celorlalți, au înțeles că nevoile celor de la șes coincideau cu surplusul celor de la munte și invers, iar ei, negustorii – cei care umblă și văd lumea întreagă – ar putea scoate profit din troc.

Habar nu am dacă a fost chiar așa cum spun, dar în schimb sînt sigură că – în cazul nostru, al românilor – toate se trag de la facerea lumii; de la Dumnezeul acela cam somnoros și leneș, care umbla în sus și în jos pe suprafața de apă a începuturilor și nu își găsea culcuș. De la dracul ăla agitat și dornic să lucreze ceva – orice, oricînd și oricum –, dar numai pentru propriul bine. Dacă Dumnezeu nu l-ar fi trimis în fundul mării să aducă de acolo puțin lut sub gheare, nu ar fi putut să-Și frămînte turtița de podmol pe care în sfîrșit să Se culce. Dacă dracul nu ar fi încercat să L înece rostogolindu-L din pat de-a lungul și de-a latul, pămîntul nu s-ar fi întins sub Acesta și lumea nu ar fi existat. Așadar, se pare că noi, cei de pe aici, sîntem rezultatul unei colaborări de nevoie între un Maestru obosit și cam plictisit și un ucenic foarte activ și dornic de putere.

Ce a ieșit de aici? Să zic că, pe de o parte, florile parfumate, păsările cîntătoare, oaia blîndă și vaca de lapte, și pe de alta, scaieții, păsările de pradă și caprele distrugătoare? Să zic că, pe de o parte, omul tăcut și muncitor, care s-a mulțumit întotdeauna să facă ce făcuseră și strămoșii lui și să nu-și dorească mai mult, iar pe de alta, cel bun de gură, ăla care spune orice brașoave doar ca să-și vîndă bine marfa, care umblă, observă, învață și inventează noi feluri de a-și face viața mai bună?

Și dacă mă gîndesc chiar la „mitul fondator al poporului nostru“, la Miorița – fie ea baladă sau colind –, cred că multiplele variante în care circulă ea pot fi subsumate acelorași două feluri de a fi în lume, Otium versus Negotium. Cel mai mult și mai mult ne-am învățat să îl iubim pe ciobănelul cules de Alecsandri, pe cel care ascultă foșnetul brazilor, cîntă din fluier și privește la stele. Lumea lui e poezie pură, de nici nu știi cum a făcut să fie mai ortoman și să aibă oi mai multe și chiar mai cornute. De aceea își acceptă moartea ca pe un dar, ca pe o întoarcere, prin nuntă, la lumea lui Dumnezeu care l-a creat. Dar mai există, printre multe variante, și colinda în care ciobanul nu e doar crescător de oi și cîntăreț din fluier, ci și acel călător despre care vorbeam – acela care învață de la alții și care nu se lasă ușor întors din drum. Despre el, colinda spune: „Ba noi l-am văzut / Mergînd spre trecut / Aci mai napoi / Tot vînzînd la oi / La tîrguț la Beci / Vînzînd la berbeci / Și l-am mai văzut / Numărînd la bani / Pe aripa șubii / La lumina lunii / La marginea lumii“.

Așadar, se pare că dacă știi să pleci la timp – fie și la marginea lumii – și dacă știi să îți folosești atuurile pentru a răspunde nevoilor celorlalți, nu e nevoie să dispari, ba chiar poți să propășești spre binele tuturor. Cel puțin așa ne învață cele mai frumoase creații moștenite. Iar dacă nu uiți să te și întorci, socotesc că chiar merită ca apoi să te umerești printre ai tăi. 

Ioana Popescu este etnolog.

Foto: Alexandru Paraschiv, flickr