Dacă cei „de dreapta“, (neo)conservatori sau tradiționaliști, se definesc ei înșiși ca atare – la fel cum și cei „de stînga“, socialiști sau (neo)marxiști, își recunosc apartenența –, „sexo-marxist“ și „pupător de moaște“ sînt denumiri indirecte, anateme, etichete pe care o tabără le aplică pe fruntea celeilalte. Uneori, aceste porecle sînt asumate de cele două tabere, dar cu țîfna unei mărturisiri făcute de-al naibii, în ciuda celuilalt: „Ei bine, da, pup moaște!“ sau „Sînt sexo-marxist, e vreo problemă?!“

Avem de-a face cu două portrete caricaturale, cu tușe excesive. Căci, evident, nu orice „bun creștin“ e pupător de moaște, și nu orice om cu preocupări egalitariste sau înclinații socialiste e sexo-marxist. Ambele extreme sînt eretice. Cel care crede că, pupînd moaște și participînd la pelerinaje, e ca și mîntuit comite același păcat ca acela care își închipuie că, proclamînd de pe baricade, de la catedră sau la gazetă drepturile celor oropsiți, e un om de stînga implicat și autentic. Pe de o parte, avem păcatul ortopraxiei, al practicării formale, gospodărești, nereflexive a ritualului religios, iar pe de altă parte avem rămînerea în teorie, fără transpunere în fapte – să-i spunem „ortoteoria“.

Cele două tabere se aseamănă printr-o antipatie comună. Dincolo de argumente, teorii și platforme-program – amplu discutate în Dosarul de față –, reproșul fundamental pe care și-l fac una alteia cele două „bisericuțe“, ceea ce animă și irită ambele tabere, e ipocrizia celeilalte. Pupătorului de moaște i se reproșează că, deși se declară creștin, e cel puțin la fel de păcătos ca oricare alt om, iar (sexo-)marxistului, că propovăduiește egalitarismul și proslăvește proletariatul de pe poziția călduță a propriului confort burghez, cu exemplul clasic al susținătorului parizian al revoluției culturale chineze, al revoluționarului ’68ist devenit el însuși establishment etc. E o bătaie – cu perne, deocamdată – între farisei și gauche caviar (numiți și Salon-Bolschewisten sau champagne socialists).

(Sexo-)marxiștii și pupătorii de moaște moștenesc inevitabil neajunsurile supracategoriilor din care provin: stînga și dreapta. Fără să fie confundabile, cele două direcții se intersectează și au în comun mai multe decît și-ar dori. Avem partide socialist creștine – „ascetism creştin cu spoială socialistă“ ar spune Marx –, avem „comunişti francezi, care deşi aparţin unei naţiuni reputate prin ateismul ei, sînt ei înşişi creştini“, cum spune același Marx, iar unul dintre autorii infamei Azbuka Kommunizma / Abecedarul comunismului (celălalt e N. Buharin) poartă numele de familie Preobrazhensky, adică Schimbarea la față. Poate că Dumnezeu nu e sexy, dar are, în mod clar, umor.

Ilustrație de Ion BARBU