Mai întîi, ceva date reci. La ultimul recensămînt, cel din 2011, Bucureștii aveau 1.883.425 de locuitori, dintre care 1.587.951 declarați ortodocși. Asta înseamnă 84,31%. Poate că, în ultimii opt ani, cele două cifre s‑au mai schimbat, dar mi-e greu să cred că procentul s-a alterat semnificativ. Putem pe mai departe conta pe faptul statistic că peste 80% din bucureșteni spun despre ei că sînt ortodocși. Acum urmează comentarii ceva mai calde, de nu chiar fierbinți. Asemenea date sînt contestate cu argumente într-o oarecare măsură corecte. Nu toți cei care se declară ortodocși știu bine ce-i aia. Există o mare doză de formalism și conformism. Dacă ai fost botezat ortodox de părinți și nași cînd erai un bebeluș, dar nu te-a mai interesat deloc Biserica de atunci încoace, tot ortodox zici că ești cînd te întreabă cineva ce credință religioasă ai – dar, în realitate, chiar ești? Există, așadar, unii (cît de mulți? cît de puțini?) ortodocși care își declară această apartenență religioasă, dar, de fapt, sînt atît de indiferenți încît nu aparțin nicăieri. Dar chiar și cu aceste precauții care pot fi socotite o contestare admisibilă a acurateții relației dintre cifră și inimi, e imposibil să contești faptul că Bucureștiul confesional este categoric dominat de o vastă majoritate ortodoxă.

Tradiția ortodoxă a Bucureștilor este, de asemenea, lungă. Niciodată, în istoria sa seculară, Capitala nu a fost altfel decît majoritar ortodoxă, domnitorii care au fondat-o și au ridicat-o au fost ortodocși, arhitectura ei, modul de locuire și de administrare au fost mereu cele specifice unei culturi de apartenență creștin-orientală. Figuri domnitoare, precum Șerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu, sînt legate profund și în egală măsură de ortodoxie și de București. Prin ei, ca și prin atîția alții, ortodoxia a dăruit Bucureștilor cultură și credință, monumente și spirit. Datorită faptului că sînt Capitală de atîta timp, Bucureștii au fost mereu centrul administrativ al Bisericii noastre Ortodoxe. Bucureștii sînt și astăzi gazda administrației centrale a BOR și acest fapt are consecințe importante. Poate că cea mai importantă dintre ele, dar și cea mai actuală, fiind edificarea Catedralei Mîntuirii Neamului. Pentru ortodocși, această edificare are valoarea împlinirii unui vis. Ideea construirii unei Catedrale la București a apărut la finele Războiului pentru Independență și succesiv cei doi mari regi, Carol I și Ferdinand, au emis acte și proclamații cerînd o Catedrală. A putut fi inaugurată abia în 2018, la centenarul Marii Uniri, finalizarea ei urmînd să mai dureze o perioadă. Neîndoielnic, Catedrala aceasta va fi un monument emblematic cu care bucureștenii de după noi se vor mîndri. Cred că, în cele din urmă, bombănelile și enervările de astăzi vor fi reduse la tăcere de impunătoarea Catedrală.

Imediat după 1990, Bucureștii au cunoscut o veritabilă explozie a vieții religioase. Ortodoxia, mai ales, s-a revitalizat. Semnul cel mai clar a fost construirea de noi biserici. Vreme de cel puțin două decenii, construirea de noi biserici, dar și refacerea, reamenajarea ori extinderea celor mai vechi nu au prea fost contestate. Poate că societatea era de acord cu acest larg efort imobiliar, în mare parte susținut de bugetele publice, fie ele ale statului, fie ele ale administrației locale, plecînd de la ideea că era nevoie de o justă reparație după ce statul comunist produsese atîtea pagube Bisericii Ortodoxe prin politica sa violent atee. Sau poate că, pînă de curînd, bucureștenii considerau că sufletul lor (și al orașului, dacă o exista așa ceva!) are nevoie de mai multe biserici. De vreo 10-15 ani, însă, ideea că religia este „o chestie privată“, cuplată cu o tot mai vocală contestare a autorității morale a Bisericii și în cele din urmă a adevărului mesajului ei, a dus la conturarea unei atitudini publice de rezervă, de nu chiar de opoziție față de construirea unor noi biserici. Mai mult, unele grupuri civice și forțe politice socotesc că este de principiu incorect ca bugetele publice să finanțeze activități religioase. „Războiul cultural“ care opune pe conservatori progresiștilor a ajuns, inevitabil, și pe malurile Dîmboviței, ca o dovadă în plus că în Bucureștii orientali ideile occidentale au drept de cetate.

Biserica Sf. Anton

Pînă de curînd era foarte dificil să fii minoritar într-o comunitate confesională în care peste 80% sînt altfel decît tine. Și cred că încă mai este. În orice caz, dacă lumea de azi nu a reușit să-i facă pe minoritari să se simtă total confortabil în raport cu majoritarii, a reușit în schimb să-i facă pe majoritari să capete și ei un disconfort în raport cu minoritarii. Să fii ortodox într-o comunitate, precum cea bucureșteană, nu este totuși ușor, deși ai spune că, dacă sîntem peste 80%, ne simțim între noi ca‑n sînul lui Avraam. Sensibilitățile religioase sînt mari, indiferent dacă aparțin majorității sau minorităților confesionale. Fără îndoială, a fi majoritar implică mai ales responsabilități în raport cu toți minoritarii. Fără îndoială, majoritarii au datoria de a veghea la respectarea drepturilor identitare ale minorităților. Și îmi face plăcere să constat că cei mai mulți ortodocși bucureșteni, fie ei clerici sau mireni, simt această responsabilitate.

Nu pot însă încheia aceste rînduri fără să adaug că ortodoxul bucureștean este, totuși, un ortodox mai aparte: mai nesupus, clevetitor, convins de propria judecată și repezit la a-i judeca pe ceilalți, cu un ochi critic neiertător mai ales în ceea ce‑i privește pe clerici. Asta ține de temperamentul lui, desigur. Însă și el, ca orice alt creștin, știe că Dumnezeu îl va judeca, totuși, mai ales după ce-i în inima lui…