Sistemul medical, noi, doctorii, sîntem în mare măsură produsul timpurilor trăite, al  comunismului și tocmelilor tranziției care i-a urmat, dar această epidemie ne-a învățat, aproape miraculos, cum am putea transcende aceste timpuri, tarele pe care le ducem. În cîteva luni s-au produs transformări de neînchipuit, imaginate ca mijloace temporare de oprire a bolii, dar care, nepreconizat și extraordinar, schimbă în bine viața medicală din România. Am întors privirea de la multe nereguli și lipsuri, dar nu am putut să facem la fel cu epidemia, pentru că privirea ei ne-a urmărit chiar ea, împingîndu-ne pe toți, personal medical, spitale cu conducătorii lor, bolnavi, să facem un pas înainte.

Cea mai importantă schimbare în bine a sistemului medical determinată de pandemie s-a produs la nivelul unei componente esențiale a lui, dar necuprinsă în nici un fel de evaluare, niciodată. Este vorba despre spiritul sistemului medical. A te adapta, a lupta pînă la capăt, a găsi puterea, a rămîne om, a comunica, toate aceste verbe mișcă azi medicina românească, devenind principii vii ale organismului medical. Tonul care domină actul medical la sfîrșitul anului 2020 era de neimaginat la începutul lui, ca și cum această boală ar fi adus instrumentele necesare pentru a putea obține intonațiile corecte de azi.

Epidemia a dezmeticit corpul medical românesc, limpezind încețoșările care camuflau din cînd în cînd sensul real al activității medicale – strădania de a îngriji continuu și cu tot ce poți un om bolnav. Sînt optimist; cred că în cele din urmă, cînd nenorocirea aceasta se va sfîrși și spitalele doar își vor aminti de ea, regăsindu-se singure, în afara centrului opiniei publice, vor păstra latura bună a tot ce se întîmplă acum în sănătate: puterea de a ajusta totul în folosul sănătății unui om, lupta pentru fiecare viață, sprijinul reciproc între serviciile medicale, schimbul rapid de informații.

Medicii și asistenții medicali din țara noastră au putere profesională evolutivă, dar prea des aceasta a fost pervertită în stagnare vanitoasă sau comoditate. Epidemia a readus, ca un cuvînt definitoriu al practicii medicale din acest an, prăfuita sintagmă „lupta cu boala”, dar nu a medicului de la capul unui bolnav singuratic, ci a întregului sistem. În spitalele COVID, în secțiile ATI, în Direcțiile de Sănătate, în cabinetele medicilor de familie și în casele oamenilor nu e o boală, nu e o operație, nu e o consultație sau o internare, ci e o bătălie, care i-a scos pe mulți din stagnare și obișnuințe ineficace. Conlucrarea, comunicarea, echipele medicale sînt redescoperite. Eliza, tînără specialistă în boli interne, angajată într-un spital suport COVID, după mai mulți ani în care a lucrat în Anglia și Franța, îmi scrie într-o seară: „Este o implicare fantastică, de la director la portar, toată lumea are același scop: lupta împotriva infecției. Lucrăm în echipe, asta e ceva nou pentru mine în România, toată lumea se bate alături. Sînt împreună pe tură cu chirurgi plasticieni, ortopezi, neurologi, neliniștiți de situația ingrată în care sînt, nefăcîndu-și specialitatea de un an, dar la sfîrșit se simte că am stat toată ziua cot la cot. Asta mi se pare grozav!“. Vicky, specialistă pneumolog, îmi liniștește unele îngrijorări: „Spitalul nostru n-o să cadă! Dimpotrivă, de cînd sînt mai multe cazuri și cifrele bubuie, lucrăm mai bine împreună, sîntem mai eficienți, internări, externări, nu s-a blocat nimic. Spitalul ăsta funcționează!“. Voicu, gastroenterolog de nici un an, după o gardă la urgență într-un spital din Cluj, îmi prezintă un caz: „Toată noaptea am stat la telefon pentru un bolnav grav, venit de la Bacău. L-am trezit pe medicul lui de familie, să mă ajute să înțeleg ce s-a întîmplat, am vorbit de două ori cu garda de ATI de la Fundeni, din București, să văd dacă au liber un ficat artificial pentru pacienții COVID. În Cluj, m-am sfătuit cu toate Terapiile Intensive. Dacă mîine bolnavul nu e mai bine, îl sun pe Raed Arafat“.

Medicina bună se face în echipă, ne-a reamintit epidemia. Medicii care se cred adulați pentru talentele lor, patimă veche pe la noi, cărora li se pare că aparțin unei ierarhii fondate pe raritate, ierarhie păguboasă și sterilizantă, au fost împinși de această epidemie în culise. Sutele de mii de oameni care au făcut într-un an aceeași boală au schimbat scara, aducînd în vîrf miile de doctori care îi îngrijesc, nici unul nepretinzînd că este cel mai bun. Această nouă ierarhie, fondată pe comunitate, științifică și de experiență clinică și umană, este stimulatoare și fertilă pentru sănătatea românească.

Epidemia nu ne-a învățat spiritul medicinei, doar l-a scos la iveală. Nu am descoperit acum colaborarea, empatia, devotamentul, rigoarea, comunicarea și igiena. Toate acestea există în ADN-ul corpului medical de la noi. Fiecare generație a transmis celei care a urmat trăsăturile definitorii ale bunei practici medicale, dar aceste programe, deși existau, multe nu se exprimau potrivit. Comparînd organismul medical cu cel uman, epidemia a acționat asemenea unui mecanism epigenetic. Această știință, epigenetica, se referă la programe pe care celulele noastre le conțin în gene, de la naștere, dar care sînt închise în niște „sertare”, care se deschid, mai mult sau mai puțin, doar sub influența unor factori externi. Dacă aceștia nu apar, pot sta închise toată viața, rămîn calități sau defecte potențiale. Deschiderea și închiderea acestor sertare se numesc în limba engleză upregulation și downregulation. Neștiind să traduc aceste cuvinte, am să ofer doar definiția lor în româna medicală. Downregulation se referă la tendința de închidere a sertarului care conține însușirea naturală a medicinei românești de a se îmbunătăți, de a progresa, de către subfinanțare, politizarea conducerii spitalelor, indiferența acesteia față de acumularea vechiului, a degradării, a incorectitudinii și incompetenței, de către metehnele unor medici, iar upregulation se referă la uimitoarea și rapida acțiune a acestei epidemii de deschidere a lui.

Pe conducătorii spitalelor noastre, epidemia i-a învățat ceva ce tot omul știe, numai ei nu: nevoia. Una dintre principalele infamii ale multor directori, de la toate nivelurile structurii medicale românești, privește deciziile și acțiunile lor, care nu țin cont de nevoi, ci de clientelism politic, de gașca de interese, de hoție. Se risipesc milioane de euro pe platforme digitale naționale, care nu funcționează niciodată, dar nu se înlocuiește un calculator stricat, în cel mai aglomerat cabinet al unui spital. Se construiesc clinici sau se finanțează programe de sănătate, care să satisfacă orgoliile și interesele vreunui mogul medical și nu cerințe stringente sanitare, în schimb rețeaua de servicii medicale specializată în salvarea pacienților cu accidente vasculare cerebrale sau coronariene, prima cauză de deces în țara noastră, este cu cel puțin 25 de ani în urma vecinilor noștri din Vest, ca distribuție în teritoriu și accesibilitate. Se angajează al zecelea chirurg la un mic spital, deși acesta are nevoie uriașă, de ani de zile, de un ortoped. În fața presiunii acestei epidemii, spitalele și conducătorii lor s-au îndepărtat de aceste trasee ale răului și au acționat normal, după nevoi. Au învățat să profite de defectele lor. Spitalul nu-și mai neagă neajunsurile, nu le mai ascunde, ci le utilizează. Directorii mărturisesc lipsa circuitelor sanitare și cer ajutor pentru ameliorarea lor, admit mizeria și degradarea și primesc bani să o corecteze, se angajează doctori după cerințe. Pourvu que ça dure!

Bolnavii se schimbă și ei. În cîteva luni, zecile de mii de internări, sutele de mii de rude îngrijorate, nenumărații medici explicînd la televizor au ridicat, în folosul lor, înțelegerea oamenilor asupra bolilor, a posibilitaților spitalelor, a relațiilor cu medicina. Nu se vor mai interna cu atîta ușuriță pentru probleme rezolvabile la medicul de familie, le va crește încrederea în sistemul medical, în defavoarea paramedicinei, vor deosebi cu mai multă perspicacitate erorile medicinei de limitele ei. Epidemia i-a adus mai aproape pe pacienți de doctori. Bolnavul și medicul adesea vorbesc ca și cum nimic n-ar fi mai simplu decît ca cele două minți să se înțeleagă. Dar acest lucru nu se poate realiza altfel decît într-un mediu, o lume exterioară în care amîndoi se află. Educația, tradiția, regulile instituționale au asigurat pînă acum această ambianță. Epidemia a preluat rolul acestui mediu, înconjurînd egal, deopotrivă, și pe bolnavi, și pe medici, înlesnind de acum convorbirea dintre ei. Eliza, colega mea doctoriță, își încheie relatarea: „Nu sînt foarte impresionabilă, dar aproape în fiecare zi plîng, pentru că bolnavii ne mulțumesc sincer, cred că sinceritatea asta mă mișcă. Ne urează cinci minute numai lucruri bune, revărsînd peste noi toți sfinții. Cred că e legat de epidemia asta, că am biruit lupta împreună, ei și noi. Atitudinea e schimbată, față de ce știam eu. La sfîrșit, pentru personal, se trimit felicitări sincere de mulțumire. Eh, atunci chiar mă simt ca în Anglia!”.

Orice epidemie este o resursă. Medicina noastră pare că a identificat mijloacele susceptibile de a fi valorificate care au fost aduse de cea pe care o trăim, de COVID-19. Epidemia aceasta nu este doar o însumare de nenorociri, de neputințe și de eforturi, de atîtea ori în van. Ea ne dă, de asemenea, un model de autodepășire, o cale de a fi în întregime doctori. Unii vă vor spune că, pentru a aprecia influența bună a epidemiei asupra sistemului medical românesc, să așteptăm, peste cîțiva ani, indicatorii statistici și rapoartele oficiale. Eu pot să vă ofer azi, ca garanție, doar dovada încrederii mele din fiecare dimineață, cînd mă trezesc să plec la spital.

Nicolae Rednic este medic.

Foto: wikimedia commons