Perspectiva mea asupra României în ultimii 10 ani este că s-a dezvoltat într-un mod stabil, predictibil. Politicile-cheie ale capitalismului, adoptate imediat după Revoluţia din 1989 – alegeri libere, presă liberă, posibilitatea de a călători, domnia legii, dreptul de proprietate – au fost consolidate treptat. O dată la cîţiva ani apăreau zvonuri că Iliescu, Năstase sau Băsescu sînt pe cale să devină dictatori, dar fiecare alarmă s-a dovedit a fi o fantezie; fiecare dintre aceşti lideri a făcut cîte puţin pentru consolidarea stabilităţii. 

Stabilitatea generală din România, în ceea ce priveşte drepturile fundamentale, nu înseamnă neapărat că există stabilitate sau politici curate pe termen scurt. Scena politică din România se caracterizează printr-o scandaloasă lipsă de moralitate, corupţie, lene (membrii Parlamentului lucrează doar cîteva zile pe săptămînă), incoerenţă sau interferenţe aleatorii din partea preşedintelui. Sistemul de justiţie este atît de disfuncţional, atît de aglomerat cu cazuri nerezolvate că te miri de ce mai există. Contractele din sectorul public sînt atît de corupte că România plăteşte de două ori mai mult pentru drumuri şi căi ferate, comparativ cu ţările normale şi cel mai rău lucru este că românii sînt atît de fatalişti că acceptă lucrurile aşa cum sînt, ca şi cum nu s-ar putea face nimic. În ciuda acestor lucruri, ţara funcţionează. Uitaţi-vă în jur. Zăpada este curăţată, băncile lucrează, toată lumea pare a avea de lucru, oamenii călătoresc şi avem benzină, apă, electricitate şi sistem public de transport în comun.    

Haosul pe termen scurt într-un sistem macroeconomic solid şi predictibil sună paradoxal, dar este perfect coerent. Elementele de stabilitate – drepturi, politici economice, apartenenţa la organizaţii internaţionale – nu sînt subiecte foarte interesante la o cafea şi nici material bun pentru presa de scandal. Este specific presei să se concentreze pe scandal, corupţie, zvonistică şi jaf, şi oamenii tind să considere că ceea ce văd la TV, haosul, infracţiunile şi corupţia spun totul despre ţara lor.  

Am stat de vorbă recent cu Ilie Şerbănescu, un economist foarte cunoscut în România, care mi-a spus că România nu are „industrie producătoare“. I-am răspuns că industria reprezintă 20% din economia României şi numai 12% în Marea Britanie. A respins observaţia mea spunînd că „industria a fost distrusă şi vîndută străinilor“. Această imagine a României – capitalismul care a măturat ţara ca o armată de mongoli, lăsînd în urmă un pămînt devastat unde numai cerşetorii şi lupii pot supravieţui – se potriveşte cu conceptul ortodox conform căruia sîntem doar nişte păcătoşi neajutoraţi, al căror destin este să se zbată în mizerie şi sînt neputincioşi în faţa sorţii.   

Această idee a haosului care convieţuieşte perfect cu stabilitatea îmi aminteşte de scriitorul ucrainean Mihail Bulgakov, care în anii ’30 a condus, pentru o foarte scurtă perioadă, Teatrul de Arte din Moscova şi era unul dintre cei mai extraordinari scriitori ai erei sovietice. În Zăpada Neagră, Bulgakov scrie despre haosul apocaliptic din spatele scenei la teatrul din Moscova, dar cum acelaşi teatru reuşea să prezinte piese extraordinare. În romanul Down and Out in London and Paris, George Orwell descrie mizeria şi haosul din bucătăriile unora dintre cele mai bune restaurante din Paris (Anthony Bourdain are astăzi acelaşi mesaj în Kitchen Confidential). Oricine a lucrat la un film (sau în bucătărie), a organizat un eveniment sau a publicat o carte ştie că acest model de stres din spatele scenei şi isterie este perechea naturală a unei producţii coerente (chiar excepţionale).  

Dacă privim România ultimilor 20 de ani, putem vedea cum fiecare guvern a adăugat ceva la construcţia factorilor de stabilitate: Iliescu a pus fundaţia prin stabilirea libertăţilor de bază; Constantinescu a adus elementele-cheie pentru reforma economică şi judiciară; Băsescu a menţinut „drumul“ în ceea ce priveşte integrarea europeană. Faptul că aceşti preşedinţi au contribuit la acest proces de stabilitate structurală pe termen lung nu înseamnă că sînt lideri oneşti sau morali. Se zice despre Napoleon că ar fi spus că „dacă regele este un om drăguţ, domnia sa este un eşec“; dacă e cineva căruia i se potriveşte acest aforism în perioada recentă, acela este Adrian Năstase. Deşi poate fi fermecător, mai ales atunci cînd vorbeşte engleză sau franceză, Năstase a fost cel mai temut şi dispreţuit prim-ministru în ultimii zece ani. A condus Guvernul cu mînă de fier, şi-a terorizat miniştrii, a dominat media şi se pare că şi-a construit o avere. În ciuda brutalităţilor şi corupţiei, a urmărit personal adoptarea legislaţiei-cheie care a permis implementarea acquis-lui (corpul de legi din UE) şi care a dus România în UE. Deşi probabil ar trebui trimis în închisoare pentru corupţie, lui Năstase ar trebui să i se recunoască faptul că a condus  un guvern disciplinat şi a ajutat la aderarea în UE – care continuă să stabilească agenda politică şi economică în România de azi.

Rupert Wolfe Murray este jurnalist şi regizor de documentare. Poate fi urmărit pe www.twitter.com/wolfemurray, iar filmele sale pot fi găsite pe YouTube.