Transilvania, Ardeal, cunoscut în literatura maghiară și ca „Grădina Zînelor” (Tündérkert), a devenit o atracție turistică internațională în ultima perioadă, fiind o destinație atractivă pentru tot mai mulți vizitatori din străinătate și nu numai. Prințul Charles, Charlie Ottley, Bored Banda, vloggeri sau jurnaliști care au vizitat Transilvania au rămas captivați de mirajul istoric, cultural, polifonic și multietnic al zonei. Nu numai peisajul natural fascinant, dar mai ales oamenii și moștenirea lor istorică și contemporană dau Ardealului un gust, un „flavour” unic. Cel mai bine putem observa asta în mediul urban, care reprezintă esența Transilvaniei, iar istoria orașelor de aici ne povestește multe despre orașul frumos, urît sau, pur și simplu, orașul istoric în transformare.

Transilvania are o istorie urbană care începe în antichitatea clasică, romană. Din cele zece orașe (municipium, colonia) fondate de Imperiul Roman și populate cu oameni din toate provinciile Romei (ex toto urbe romano – din întreaga lume romană, cum ne spune istoricul Eutropius), șapte se află și azi în Transilvania (Porolissum, Napoca, Potaissa, Apulum, Ampelum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Dierna). Aceste orașe de acum 1.800 de ani erau orașe multiculturale, cu cîteva mii de locuitori (excepțiile fiind Apulum și Sarmizegetusa romană, cu peste 20-30.000 de locuitori). Sirieni, panonici, populații celtice, germanice, grecești și, probabil într-un număr mai mic, tracice și dacice făceau parte din mediul urban. Aspectul monumental al acestor orașe ni-l putem doar imagina datorită săpăturilor arheologice și monumentelor de piatră (sculpturi, structuri arhitectonice) sau reconstrucțiilor artistice, digitale. Moștenirea acestor orașe însă nu au dispărut fără urmă, nu au murit după 160 ani de urbanism roman: sistemul rutier din Dacia, ruinele monumentale din piatră și marmură reprezentau atracția principală și un motiv pentru a se stabili aici pentru grupuri care au găsit o casă și ocrotire pe aceste meleaguri în așa-zisa „perioadă a migrațiilor” (de fapt, fiecare perioadă este una a migrațiilor, dar uneori aceasta pare mai evidentă). Orașele romane din Transilvania în secolele IV-X devin niște ruine, viața urbană, cum o știm azi, nu există în perioada asta. Dar existența lor reprezintă un reper geografic, strategic și economic stabil în ceea ce privește mobilitatea umană din zonă. În timpul Țaratului Bulgar și, din secolul XI-XII, în cadrul Regatul Maghiar, orașele din Transilvania devin niște insule urbane care ne lasă o moștenire medievală și renascentistă unică. Găsim aici operele artiștilor din Italia, Austria, Germania, mobilitate academică și universitară încă din secolul al XIII-lea și clădiri care sînt pictate, pomenite de călători străini din epoca renascentistă încoace. Erau orașele medievale din Transilvania unice în Europa medievală? Nu, evident. Erau ultimele bastioane ale artei gotice, apoi renascentiste și protestante, dar arta sașilor, arhitectura lor personalizată au făcut din aceste orașe modeste bijuterii arhitecturale unice. Memoria orașelor romane în Cluj, Turda sau Alba Iulia este redescoperită după secole de discontinuitate urbană în epoca umanistă, iar aceste descoperiri ocazionale vor transforma nu numai aspectul arhitectural, dar și mentalitatea și identitatea culturală a cetățenilor intra muros.

O nouă epocă începe în secolul al XVIII-lea, odată cu venirea Habsburgilor. Transformarea orașelor medievale – mici, înguste, uneori chiar cu un miros greu de suportat – o putem observa cel mai spectaculos în Alba Iulia, Cluj sau Sibiu. Cel din urmă, de exemplu, primește o biserică catolică monumentală atît de mare încît turnul bisericii luterane – simbolul urbanității săsești – rămîne invizibil în Piața Mare. Reorganizarea centrelor urbane în forma barocă – palate urbane, intrarea elitelor aristocratice în orașe, apariția diferitelor grupuri etnice în peisajul urban (români, armeni, evrei) – a transformat orașele din Transilvania nu numai în spații mai aerisite, elegante, dar și mult mai colorate din punct de vedere cultural. Nu este accidental faptul că primele cărți maghiare, săsești, chiar și românești sînt tipărite tocmai în centrele urbane din această zonă. În timp ce maghiarii au Asociația Muzeului Ardelean în Cluj, românii vor avea Asociația Astra la Sibiu, iar Oradea devine centrul literar nu numai pentru revista Făclia, dar și pentru elita literară maghiară din generația Nyugat, în secolul al XIX-lea.

Orașele din Transilvania au o epocă de înflorire și transformare radicală în secolul al XIX-lea: își pierd aspectul medieval (uneori, din păcate, ireparabil și destructiv) și devin centre comerciale, industriale. Apare noul locuitor: muncitorul, industriașul și clasa de mijloc. Orașele din Transilvania din perioada dualistă (1867-1918) fac parte din același mediu politic, cultural și relațional ca și Praga, Viena, Zagreb, Fiume, Novi Sad, Cernăuți sau Budapesta. Efervescența din Belle Époque a marcat profund aspectul arhitectural din zonă, majoritatea clădirilor publice ne-au rămas din această epocă.

După 1918, orașele din Ardeal – de multe ori cu populație de 90% maghiari sau sași – își schimbă gazda politică și administrativă. Transformarea orașelor în epoca interbelică a avut scopul de a „traduce” moștenirea acestor orașe pentru populația română care intră în mediul urban, cultural și politic din Transilvania. Oarecum, orașele devin și mai colorate, cel puțin etnic cu siguranță. O varietate etnică rar întîlnită vom avea aici, deși majoritatea lor au rămas orașe de mici dimensiuni în comparație cu cele din Europa de Vest.

Explozia demografică a orașelor vine împreună cu un cost amar și dureros: stalinismul, apoi ceaușismul „național-comunist”. Industrializarea unor orașe mici, adorabile, sau transformarea intenționată a peisajului etnic, arhitectural, „imperial” al orașelor era obsesia dictatorului. Totuși, în anii ’60-’70, a fi orășean în Transilvania nu era un lucru rău, asta pot să observ – uneori cu o oarecare curiozitate istorică – în diferite grupuri din social media, unde oamenii evocă blînd și cu un zîmbet aspectul orașelor din „epoca de aur”. Însă piețele verzi și pline de flori sau de beton ieftin nu erau neapărat epoca de aur a acestor orașe, mai ales după 1980. Rezistența urbană la comunism se reflectă simbolic în mișcarea civică a oamenilor din Cluj pentru salvarea bisericii calviniste construite de Károly Kós, arhitect al transilvanismului interbelic. 

În cele trei decenii de după revoluție, orașele din Transilvania au pierdut nu numai sașii, dar din păcate și foarte mulți maghiari și români. Depopularea orașelor mici, balneare, montane sau de minerit (Zlatna, Abrud, Lupeni, Petroșani, Băile Herculane) reprezintă, de fapt, cea mai mare tragedie urbană din istoria Transilvaniei, probabil de la invazia mongolă încoace. Pierderea spiritului civic, a clasei de mijloc și, mai ales, efervescența urbană tînără reprezintă rețeta perfectă pentru ruralizare, pentru decadență urbană. O decadență care poate este poetică într-un roman sau într-o poezie, dar e o tragedie pentru realitățile cotidiene ale sutelor de mii de oameni care nici azi, în epoca „digitală” și transumanistă, nu au primit ajutorul necesar pentru a intra în secolul XXI.

Speranța în orașele din Transilvania renaște doar în unele cazuri excepționale: Oradea, cu moștenirea unui Art Nouveau și secesionist maghiar excepționale, Clujul IT-ist și vibrant, veșnic tînăr și studențesc sau Sibiul, care a reușit să păstreze dinamica și oportunitățile primite în 2007 atunci cînd a fost Capitală Culturală Europeană.

Orașele din Transilvania au astfel nu numai o istorie „istorică” excepțională: antică, medievală, renascentistă, protestantă, catolică, greco-catolică, ortodoxă, iudaică, armenească, barocă, secesionistă, comunistă... dar și un spirit oarecum unic în zonă. Acest spirit se datorează tocmai liminalității: ultimele bastioane urbane gotice (Brașov) din Europa, ultimele centre renascentiste, la marginea „Mitteleuropei”, în contact constant și direct cu Bizanțul medieval, cu Imperiul Otoman și cu lumea balcanică ortodoxă.

În orașele transilvănene, turistul crede că intră în Balcani și iese cu iluzia Europei de Vest, păstrînd totuși gustul de pălincă, gulyás, ștrudel și mămăligă, fie că a mîncat lîngă un turn de 600 de ani din Sibiu sau lîngă statuia lui Matei Corvin a lui János Fadrusz care a primit premiul cel mare la Paris. Este o moștenire mixtă, unică, ce merită să fie ocrotită și promovată așa cum este: multietnic, multilingvistic și cu insuportabila ușurătate a... istoriei.

T. Szabó Csaba este istoric, cercetător al Universității din Szeged, Departamentul de Științe Religioase.

Foto: A. Popescu