- argument -

Cît de în serios poţi lua disputa pentru întîietate dintre cîrnatul românesc şi cel turcesc, ori dintre cel german şi cel britanic, francez sau italian, cînd cîrnatul – fie şi în forma sa iniţială de sîngerete (stomac de animal umplut cu sînge şi slănină) – e pomenit deja în Odiseea? „Întocmai cum pe un jăratic mare / Un om roteşte pîntecul de capră / Ce-i împănat cu sînge şi grăsime, / Voind mai iute carnea-i să se frigă, / Aşa în pat se tot sucea Ulise“ (Odiseea, Cîntul XX). Există un grad de originaritate şi universalitate al anumitor bucate, care face ca disputa relativ recentă privind specificul local să pară superfluă. Să întrebi cine a inventat astfel de mîncăruri ancestrale – fierturi, tocături, umpluturi – e la fel de inutil cu a întreba, de-a dreptul, cine a inventat mîncarea.

Bucatele şi limbile sînt deopotrivă „de-ale gurii“. Şi, la fel cum fondul comun indo-germanic al celor mai multe limbi europene nu diminuează particularitatea, specificul fiecărui idiom în parte sau, aşa cum influenţele şi împrumuturile din slavă, turcă sau franceză nu fac din română o limbă mai puţin romanică, tot astfel, sarmaua orientală, mămăliga din mălai latino-american sau chifteaua turco-persană nu transformă bucătăria românească într-o pastişă, într-un amestec depersonalizat de gusturi împrumutate; măcar pentru simplul fapt că sarmaua românească are un cu totul alt gust decît cea turcească. Originea exogenă nu anulează în mod necesar specificul local.

Se poate totuşi spune că bucătăria românească are (asemenea ţării), în mai mare măsură decît altele, vocaţia de a fi sedusă, cucerită, influenţată. Are – ca să o spunem frumos – o natură feminină… ceea ce, în materie de restauraţie şi ospitalitate, nici nu e atît de rău.

Bucătăria românească poate fi abordată în două variante: cea soft-urbană, a unei Sanda Marin, în care avem de-a face – cu excepţia unor superbi cozonaci moldoveneşti din peste o sută de ouă – cu versiunea românească a unui vast meniu generic-european; sau varianta hard-rurală, în care plonjezi, asemenea lui Radu Anton Roman, în particularul inepuizabil, exploatezi micro-specificul regional, anecdota locală şi ajungi la bestiarul inclasabil al unor bădărăi, bitoci, bobeli, bocăneţi, boţi, borîndăi, pentru a rămîne la litera „B“.

Pe de altă parte, ceva e şubred, din capul locului, în sintagma „specific naţional“. Mai mult decît naţional, specificul este regional. N-ai să vezi, bunăoară, în Germania, restaurante „cu specific german“, cum abundă la noi cele „cu specific românesc“, încă din vremea cînd altele nici nu existau. Găseşti, desigur, localuri cu specific bavarez, renan, saxon, turingian, berlinez etc.

În sfîrşit, cu cît privim mai de departe, dintr-o perspectivă spaţio-temporală mai amplă, cu atît se estompează culoarea locală a unei bucătării, în favoarea originilor comune, străvechi şi nebuloase. E o chestiune de transfocare. Din perspectiva bună, de la distanţa potrivită, echilibrul, buna convieţuire, armonia dintre specificul local şi originea îndepărtată devin vizibile şi convingătoare.

Ilustraţie realizată de Ion BARBU