În anul petrecut în America, Alina mi-a povestit odată cum la magazinul unde lucra au năvălit brusc o grămadă de clienţi disperaţi să cumpere un anumit tip de deodorant de apartament. Concomitent, cumpărau şi un set de casete video cu seria lui Coppola, Naşul (I, II, III). Erau exact articolele la care în săptămîna respectivă se făcuse o reclamă deşănţată la TV. Normal. Tot în America, faptul că faimoasa Oprah Winfrey a prezentat la un moment dat, Război şi pace al lui Tolstoi, la emisiunea ei de gigantică audienţă, a determinat vînzarea a aproape un milion de exemplare din roman. Şi n-a fost rău. Ideea ar fi că, pînă la urmă, oricît de greu îmi vine să accept, şi cultura - ca şi deodorantele - are nevoie de mediatizare. Iar cînd spun mediatizare, mă gîndesc mai puţin la cronicile din revistele de cultură (care se adresează unui public restrîns, specializat şi, teoretic, cu destul discernămînt), ci la... mediatizare. Cotidiene, televiziuni (nu TVR Cultural, post TV necesar, dar care are acelaşi impact ca şi revistele de cultură), manifestări publice, educaţie şcolară (căci şi asta-i tot mass-mediatizare, deschidere spre un public larg şi nespecializat) etc. Aşa sînt vremurile. Dacă vrem ca publicul să vină înspre cultură, trebuie ca mai întîi cultura să se ducă spre el. Şi, dacă s-ar putea, într-un mod inteligent, nu cu acelaşi festivism păgubos şi găunos care pe mine, de exemplu, mă face să evit cît pot lansările de carte.Să ne uităm puţin la "Barometrul de consum cultural 2005", mai exact la numele artiştilor care apar acolo. Era de bănuit că la scriitori Eminescu va ocupa primul loc. Eminescu, Sadoveanu, Creangă... La străini regăsim iarăşi nume de autori care, citiţi sau nu, circulă sistematic: Dumas (tatăl, presupun), Shakespeare, dar şi Dan Brown şi Sandra Brown. Ultimii doi sînt şi singurii romancieri străini contemporani - şi printre cei mai mediatizaţi autori de cărţi din ultimii cincisprezece ani. Pictori? Grigorescu, desigur. Regizori? Sergiu Nicolaescu. "Ai adus manifestele, Pistruiatule?" Daci. Romani. Mircea cel Mare şi Mihai Viteazul. Revoluţia la TV. Căci pentru public Sergiu Nicolaescu face mai degrabă parte din imaginarul nostru contemporan decît dintre regizorii contemporani.Presupun că artistului îi vine greu să se preteze la o mediatizare excesivă. Unora le-ar putea semăna a prostituţie. Pe de altă parte, uneori parcă îţi vine să te "prostituezi". Ca scriitor, nu vrei neapărat să cîştigi bani... adică nu că n-ai vrea, dar asigur pe oricine că în România un prozator n-are nici o şansă să trăiască din scrisul cărţilor. Cu atît mai puţin un poet. Nu, nu vrei neapărat să cîştigi bani din scris, dar vrei ca ideile, poveştile, creaţiile tale să ajungă la cît mai mulţi oameni. Şi cum să ajungă la ei dacă oamenii ăia nici nu aud de ele? Şi iar ajungem la mediatizare. Cred că la ora actuală, pe lîngă o selecţie veritabilă - dar permisivă, fiindcă există scriitori şi opere de toate facturile, aşa cum există şi public de toate facturile -, creatorilor le lipseşte în primul rînd mediatizarea. O Oprah cu o emisiune privită de sute de mii de oameni. Ziarele importante au pagini şi chiar suplimente de cultură, unele bune şi foarte bune, dar cititorii de ziare riscă să egaleze numărul cititorilor de cărţi. Nici n-ar fi ceva nou. Gîndiţi-vă, de exemplu, la perioada de dinainte de 1989. Şi atunci exista mediatizare - atîta cît exista. Ba chiar erau mai multe forme de mediatizare: una formală, oficială, şi una informală, din gură-n gură şi de la Radio Europa Liberă la ureche (şi mai departe). Şi ambele erau eficiente. Iau mai întîi două exemple clasice de mediatizare oficială. Doi poeţi: Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu. Ca stil şi mai ales ca valoare literară, textele lor se plasau la poli opuşi, dar cărţile amîndurora dispăreau din librării înainte de a fi puse pe rafturi. Se mai găseau la bişniţă. Îmi amintesc că în ocsko-ul timişorean o cărămidă neagră păunesciană se vindea cu 100-150 de lei. Nichita Stănescu, la fel. Prin comparaţie şi spre amintire, un volum din "Biblioteca pentru toţi" costa încă 5 lei. La mediatizarea neoficială campioni erau scriitorii îndrăzneţi, scriitorii cu "şopîrle": Marin Preda, Augustin Buzura etc. N-aveai nici o şansă să găseşti vreun volum de-al lor în librării sau anticariate. Sau nu anumite volume. Moromeţii, de exemplu, l-am descoperit odată la anticariat, dar Cel mai iubit dintre pămînteni ajungea la piaţa neoficială la 300 de lei.După 1989 piaţa a început să se reorganizeze. O vreme campionii mediatizării au fost autorii interzişi integral sau pe jumătate. Ionesco, Eliade, Cioran, Noica se vindeau ca pîinea caldă. Se vindeau bine şi cărţile interzise de cenzură. Uneori, vrăjit eu însumi de eticheta "roman interzis de cenzura comunistă", cumpăram vreo carte care se dovedea pur şi simplu proastă, dar absolut deloc subversivă, şi care probabil fusese pur şi simplu respinsă, nu interzisă. Dar reclama a funcţionat destulă vreme. Azi... cred că abia acum intrăm în normalitate. Şi normalitatea înseamnă şi mediatizare. Nu mă mir că Dan Brown apare printre primii zece autori străini cunoscuţi de români. Cînd am fost ultima dată în Bucureşti, am văzut în staţiile de metrou banere imense cu Codul Da Vinci. Dan Brown, L'Oréal, Axion şi mai ştiu eu ce... Probabil că, în timp, scriitorii - sau mai degrabă editurile - vor crea mecanisme de mediatizare mai eficace. E păcat să ai atîţia români alfabetizaţi şi să nu-i ademeneşti spre lectură.Pentru început, vin şi cu o propunere. Ştiu că noi n-o avem pe Oprah, dar avem ceva asemănător: pe Traian Băsescu. Nu glumesc! Şi nu-mi spuneţi că asta nu-i treaba unui preşedinte. Păi, nivelul de cultură al populaţiei în fruntea căruia a fost pus nu e treaba lui? Dacă ştie că are - şi are - un impact teribil asupra publicului, de ce nu s-ar folosi de el? Din cînd în cînd, o dată sau de două ori pe lună. Să fie şi un preşedinte cititor, nu numai jucător. S-ar mai putea spune că domnia sa nu e neapărat competent în domeniul artelor. "Cine-i Băsescu să-şi dea cu părerea despre scriitori, despre pictori, despre filme?" Adevărat. Nu-i critic literar, nu-i critic de artă sau de film. Dar criticii respectivi nu ajung să convingă marele public potenţial. Traian Băsescu, da. El e Oprah a noastră. Aşa, de la televizor, a ajuns maică-mea (căreia i-au plăcut, printre altele, Misterele Parisului, romanele cu muschetari ale lui Al. Dumas-tatăl, dar şi Crimă şi pedeapsă al lui Dostoievski) să audă de unul "Cărcărescu" şi de altul, "Liceeanu". E un pas înainte... Dom' preşedinte, cu cine am putea începe?