Cînd noaptea se confundă cu ziua, întunericul cu lumina, cînd nu-ți mai schimbi hainele fiindcă nu mai contează cu ce ești îmbrăcat în realitatea reală, cînd realitatea ta tinde să conțină mai puțină realitate decît cealaltă, cînd ai uitat că ai picioare, că există afară, cînd ești scufundat în propriul pat nu pentru tine, ci pentru cei din partea cealaltă, cînd ei devin mai importanți decît tot restul lumii, iar gesturile, grimasele, zîmbetele și durerile lor îți alunecă sub piele și nu-i poți părăsi, cînd dacă se întîmplă totuși să ieși în stradă ți se pare că-i vezi peste tot și că oamenii vorbesc cu vocile lor. S-ar putea ca asta să se întîmple pentru că ești în fața laptop-ului de cîteva ore bune și timpul nu mai are relevanță și contactul cu tine însuți e mai mic decît cel cu povestea din serialul pe care tocmai îl urmărești și tu, de fapt, te dizolvi în povestea altora care, de fapt, nici nu există. Enchaîner, ar zice francezii. Sau un fel de a suda, cum se spunea sau se spune pentru cei care fumează țigară de la țigară. A suda episoadele.

Cred că făceam asta de pe la 12 ani cu cititul. Important era să nu existe oprire. Era dureros cînd se termina o carte, cînd trebuia să părăsesc o situație, niște oameni, nu-mi plăcea să fiu aruncată brusc în afara unei lumi care tocmai mă absorbise înăuntrul ei și am învățat destul de repede să atenuez suferința separării și să scurtez tranziția găsind repede o altă carte care să poată face cu mine ce a făcut precedenta. N-aș putea spune dacă ce făceam eu era mai puțin periculos decît ceea ce se poate face azi cu un serial. Iluzia continuității, evadarea în afara realității, evitarea separării. Sînt toate asigurate acum într-o iluzie complexă. Îți alegi un serial, treci dintr-un episod în altul în mod automat, nici nu e nevoie să dai click, te duce valul, apoi alegi alt serial, și altul, și ești mereu în altă parte, te pui la dispoziția poveștii fără încetare. Ești departe, într-un alt fel de second life. Și aici consumerismul se joacă cu ideea de libertate – ești liber să alegi ce vrei tu din meniu, meniul în general, on și offline pare să stabilească gradele tale de libertate – și cu ideea de continuitate. În consumerism nimic nu se sfîrșește, poți consuma continuu, iar scopul celor care construiesc mecanismele e să perfecționeze tocmai sudarea perpetuă, în așa fel încît consumul să nu aibă pauze. În acest context, serialele old school sînt inocența întruchipată, iar a aștepta de la o săptămînă la alta un nou episod, a asuma această așteptare și faptul că nu ești liber să controlezi vizionarea după bunul plac pare un eroism care frizează ascetismul.

Filmul care e cu tine tot timpul, să fie una cu viața ta și pe lîngă tine permanent oriunde ai merge, e fără îndoială una dintre marile invenții ale ultimului deceniu. Ficțiune pură sub formă de opiu vizual și narativ, care hrănește o întreagă lume cu o poveste fără sfîrșit și nu lasă pe nimeni în afara efectelor ei. Cel mai ieftin drog care livrează povești ce te țin la limita dintre realitate și ficțiune și care de multe ori au și ambiția de a-ți da chei de interpretare a lumii și a vremurilor complicate pe care le trăim.

Un opiu ieftin, la îndemînă. Un shot lung, un serial pe care-l prizezi dintr-o singură priză, făcută din mici shot-uri sudate. Nimic nu se compară cu finalul unui episod, atunci cînd sari direct în următorul, iar filmul întreg e clean, fără urmă de pauză, întrerupere, reclamă, story pur, plăcere perpetuă. Și chiar dacă în poveste oamenii se despart, tu nu te desparți de poveste.

Nu mi s-a întîmplat să văd un serial întreg în 48 de ore, cum îmi povestea cineva zilele trecute într-o cafenea, trecînd din pat în bucătărie, în baie, la duș, cu laptop-ul pus pe capacul închis al veceului – era vorba aici de un serial cu opt sezoane. Dar probabil că am depășit cel puțin o dată media de 4-6 episoade văzute deodată, care te fac candidat la binge-watching. Și cred că am văzut cele patru sezoane din The Affair, disponibile pe Netflix, în aproximativ o săptămînă. Cînd am ieșit din film și m-am dus afară, am avut exact aceeași senzație pe care am trăit-o după ce am terminat de citit Ciuma, pe la 15 ani. Sau La răsărit de Eden. Steinbeck m-a format, i-am mulțumit în gînd pe la 13 ani că romanul avea mai multe volume. Cel puțin în ediția BPT. N-am văzut Friends, dar am recuperat cu How I Met Your Mother, pînă m-am plictisit. Nu am apucat să prind gustul telenovelelor, dar am recuperat cu Jane the Virgin, care pleacă de la ideea că telenovelele sînt un element esențial pentru cultura Americii Latine și se transformă într-un manifest anti-Trump. Am regretat că Shtisel are doar două sezoane, e o ficțiune aproape documentară cu focusul pe viața unei familii de evrei ultra-ortodocși din Ierusalim, care m-a ajutat și să învăț ivrit altfel decît prin cursurile online. Am să mă opresc la atît: o comedie, o telenovelă, un film despre o comunitate care mă interesează în mod special, plus o serie de care am devenit cu adevărat dependentă, The Affair. House of Cards prea e pe buzele tuturor, la mine a jucat rolul de serial în familie, care ne reunește seara și e văzut în cantitate minimă, cîte un singur episod pe porție.

Sînt și eu un cobai al lumii noi, nu mă pot extrage din ea. Cred că una dintre virtuțile pe care vom lupta să le cultivăm în noi înșine în următorii ani va fi aceea de a ne opri. Cu ea ne vom mîndri. Să ne oprim la timp. Din cînd în cînd. Să ne oprim din consum.

Svetlana Cârstean este scriitoare.