Cel mai rău e cînd te uiţi în oglindă. Te uiţi în oglindă după douăsutepatruşaptedemiideani şi te sperii. Acolo, în locul ăla unde ar trebui să fii tu, locul ăla în care vreme de douăsutepatruşaptedemiideani nu mai era nimic, te priveşte un mort care clipeşte rar. Te uiţi la el şi nu recunoşti pe nimeni. „Cine eşti tu, bă?“ îţi vine să-i zici, iar el, de acolo, din oglindă, te îngînă tăcut, cu faţa lui de mort care clipeşte. Încerci să-ţi dai seama cine naiba e arătarea aia de la tine din oglindă, îţi atingi nasul, iar el îşi atinge nasul, clipeşti, clipeşte şi el, îi scoţi limba, îţi scoate limba. „Cînd a mai apărut şi ăsta?“ te gîndeşti şi numeri încet douăsutepatruşaptedemiideani în care n-ai mai văzut pe nimeni în oglindă, douăsutepatruşaptedemiideani în care nici n-ai ştiut că, acolo, în faţa ta, stă un mort care te priveşte. Sute de mii de ani în care ai făcut cîţiva paşi prin casă, cîţiva paşi pe afară, te-a uitat Dumnezeu la geam, iar la geam a plouat, a nins, a bătut vîntul şi au înverzit nişte frunze, doar ca să te acopere cu umbra unui copac sau mai bine, sau mai bine cu umbra ta. Iar umbra asta, mama ei de umbră, a ajuns să se zgîiască la tine din oglindă şi să-ţi spună că ăla de acolo, chestia aia bărboasă, cenuşie şi mută eşti tu. Pe urmă, după ce te sperii, ţi se face ruşine. Ruşine că trebuie să cari un mort care clipeşte după tine, că trebuie să-l prezinţi oamenilor şi să-l faci să vorbească, că trebuie să-ţi aminteşti cum se rîde, ca să-l faci şi pe el să zîmbească. E tare nasol să umbli cu un mort după tine şi e şi mai nasol să ştii că mortul ăla eşti tu. Un mort e inutil. Poţi să-l plimbi, să-l duci la pescuit, să-i dai cu muzică pe la urechi, să-l scoţi în ploaie să se ude, să-l duci să miroasă şaorma, să-i arăţi fete în fustă scurtă – e fix degeaba. Un mort nu se clinteşte din îndatoririle lui de mort, nu face altceva decît să clipească şi să scoată limba la tine, atunci cînd scoţi tu limba la el. Te sperii, ţi se face ruşine şi ştii că n-o să ai altă cale decît să-l îngropi creştineşte, de viu. Ştii că va trebui să-ţi faci curaj, să te duci în faţa nenorocitei ăleia de oglinzi, să-l priveşti în ochi, să nu-l bagi în seamă cînd îşi va bate joc de tine, cînd te va privi cu ochii lui de broască rîioasă şi îţi va imita perfect fiecare gest eroic, pur şi simplu să te uiţi la el şi să-i spui în faţă: „Bă, tu nu eşti eu, tu n-ai ce să cauţi aici, cară-te, dispari, marş!“ Şi ştii că el o să facă iar pe mortul, că n-o să dea doi bani pe ce spui tu, ştii că o să iasă o bătaie cruntă, ca-n filme, ştii că va trebui să te desparţi. Nu doar de el, ci şi de cealaltă umbră din casă, umbra omului pe care l-ai iubit atît. Pentru că mortul tău a apărut tiptil, pe cînd mai erai în viaţă, s-a strecurat pe furiş în inima iubirii tale şi a început să ronţăie din ea încet, puţin cîte puţin, în fiecare zi altă părticică, te-a anesteziat şi nu ţi-a lăsat timp să doară, te-a înlocuit chinuitor de greu, pe tine şi pe celălalt care locuia în tine, pînă cînd din tine n-a mai rămas decît un gol în oglindă care să-ţi rînjească trufaş, să te arate cu degetul şi să-ţi spună „sînt eu“. Iar cel mai rău, după ce te priveşti în oglindă, e să te uiţi în ochii omului pe care l-ai iubit. Să te uiţi, după douăsutepatruşaptedemiideani, în ochii omului pe care l-ai iubit şi să te sperii. Să te uiţi şi să vezi că, acolo, în locul ăla unde ar trebui să fie el, te priveşte un mort care clipeşte rar.

Despărţirile, odată ce te hotărăşti să-ţi îngropi morţii, sînt simple. Cîteva lucruri care se mută de colo-colo, cîteva cuvinte frumoase despre răposaţi, nişte lumînări aprinse într-o colivă, parastasul de 40 de zile. Şi apoi, vîrtejul, furia, vria cu care vrei să-ţi recuperezi viaţa pierdută. Moaca aia din oglindă care te nemulţumeşte. Pe care trebuie s-o iei din nou în stăpînire. O derută cumplită, bezmetică, buimacă. Şi o forţă de nestăvilit în tine, care tot creşte, pe care n-o poţi stăpîni în nici un fel. Te ia pe sus, te plimbă pe străzi, îţi arată tot ce ai pierdut în ultimii douăsutepatruşaptedemiideani, te face să scrii, să te simţi invincibil şi ridicol, să plîngi şi să rîzi, să torni vorbe uriaşe, grele, grave, fără noimă, de parcă aşa ai putea recupera ceva din tot ce ai pierdut. Descoperi că lumea a continuat să se învîrtă fără tine, că lucrurile s-au tot schimbat în absenţa ta, că îţi trebuie o altă oglindă, oglinda altcuiva, care să te arate puternic, viu şi luminos. Şi, pe cuvîntul meu, e al naibii de greu să găseşti o oglindă care să te mintă, care să-ţi spună: da, băi, bezmeticule, buimacule, pierdutule, eşti puternic, eşti frumos, eşti viu. Pentru că, orice ai face, seara, vei ajunge într-o casă pustie, unde altădată locuiau doi oameni vii, care se iubeau, îl vei căuta pe celălalt printre lucruri, îl vei striga şi nu-ţi va răspunde decît o singurătate lucie, vocea aia din oglindă, oglinda în care ştii deja că nu trebuie să mai priveşti. Încet, îţi spui. Va fi bine încet. Nimeni nu s-a născut să fie oglindă şi nimeni n-are chef să fie oglinda pesonală a altcuiva. Va fi bine. Abia acum, după ce a trecut vria aia sălbatică şi începi să te obişnuieşti cu lucrurile care nu mai sînt, începe adevărata despărţire. Pustiul, părăsirea, golul. Toată acea mîzgă în care trebuie să scormoneşti ca să te scoţi la iveală cu adevărat, ca să te mai poţi privi iar în oglindă. Abia acum începi să înţelegi lucrurile, ce n-a mers, unde ai greşit, cînd s-a întîmplat ca mortul să înceapă să ronţăie din iubirea ta. De ce l-ai lăsat, unde trebuie să te întorci ca să te iei de la capăt. Sînt zilele alea, alte sute de mii de ani, în care iar nu mai poţi ieşi din casă, în care tristeţea se aşază încet, tăcută, ca un doliu. Trebuie s-o respecţi, să-i înţelegi rostul, să-i laşi timp ca să-şi jelească morţii, să nu i te mai împotriveşti, s-o laşi pur şi simplu să fie, pentru că doar aşa te va lăsa în pace, te va împăca cu lucrurile, te va vindeca.

Într-o zi oarecare, te vei uita în oglindă. Probabil că de acolo, dinăuntru, te va privi un individ bărbos, tăcut, albit, îmbătrînit. Vei clipi, va clipi şi el. Îi vei număra ridurile şi le va număra şi el. Îi vei scoate limba. Va scoate şi el limba la tine. „Salut, bă, nu te-am mai văzut de mult“, îi vei spune, îi vei zîmbi puţin şi vei ieşi afară.  

Matei Florian este scriitor.