Săptămîna trecută, Olanda a intrat iar în carantină. Regulile anunțate sînt cele mai rigide de pînă acum și, din nefericire, necesare. Atmosfera e tristă și cu atît mai apăsătoare cu cît, iarna, ziua e tare scurtă și cerul tare gri. Viața dinainte de coronavirus pare și mai departe acum. Și iată, a venit Crăciunul.

Pentru un optimist prin excelență, carantina vine la pachet cu o eliberare: ești scutit prin lege de interacțiuni festive obligatorii, de care oricum nu aveai chef, și nici de figura aia veselă, cînd deschizi un cadou complet inutil, nu mai ai nevoie. Crăciunul se sărbătorește în micro, anul ăsta, cu familia restrînsă, fără plimbări prin tîrguri, fără libertăți altădată normale, dar și fără măști sociale și nevoia de a da explicații nenecesare. Pe fondul ăsta, am încercat să înțeleg ce înseamnă pentru olandezi această sărbătoare.

Cu sau fără tîrguri, decorații pline de lumini și vin fiert în aer liber – Crăciunul în Olanda e în mare măsură o sărbătoare seculară. Nu va grăbiți: asta nu e echivalent cu o sărbătoare goală de conținut, consumeristă – o etichetă care, după mine, minimalizează dureros și e în general o judecată de valoare care divizează între cei drepți, pătrunși de „spiritul adevărat”, și cei care dau iama la cumpărături și la mîncare. „Nimic nu mai e cum a fost” – trebuie să admitem, e o platitudine obositoare și în același timp o realitate a vieții, pentru că da, oricît de nostalgici am fi și oricît am ține cu dinții de trecut, totul se schimbă. Anul acesta, dacă mai era nevoie, îmi e martor și confirmare – o experiență extremă a schimbării. Și totuși, ce rămîne?

Analizînd global, tradițiile au o capacitate aparte de a se transforma și de a se distila. La fel ca oamenii. Dar nu e totul pierdut și, în esență, mai nimeni nu sărbătorește Crăciunul așa cum se făcea. Ce rămîne la scară largă e o sărbătoare umanistă și e o trăire, acel moment al revenirii și al compasiunii, și plăcerea de a primi și de a da. Și poate uneori exgerăm în această dorință – de altfel, de înțeles – de a crea un sens festiv de întîlnire. Dar învățăm, și cred că și asta se va schimba.

Ca să înțeleg cu ce rămînem, am întrebat și am explorat ce înseamnă Crăciunul, în general, în Olanda. Și în mod surprinzător, sau poate absolut banal, răspunsurile au variat pe ici, pe colo, însă toate s-au întîlnit în același punct: Crăciunul olandez este o sărbătoare a familiei și a lentorii. Și un moment de generozitate. Olandezii donează bani în general, dar și mai mult acum.

Vorbind cu olandezi despre Crăciun – cititori de Biblie sau amatori de văzut iar Singur acasă pentru a suta mia oară, nu contează –, pare că de Crăciun cu toții caută un drum spre acel sentiment de „acasă” universal în care lumea-n jur se așază și timpul se oprește-n loc pentru moment. Și acel „acasă”, în care poți fi tu și în care te simți în siguranță, e cu mîncare și cu oameni dragi prin definiție. Și cred că asta a fost așa dintotdeauna.

Familia ca apartenență, lentoarea ca răgaz și spațiu de reflecție. Cu un an întreg în spate, Crăciunul e pentru mulți o hibernare și o întoarcere la lucrurile simple – nu doar mîncarea și familia, ci și căldura și confortul luminilor și al casei, toate într-un cocon de libertate imediată, cu timp nestructurat și într-o țară în care totul se planifică – acum fără agendă. Pe scurt, e un moment de recalibrare emoțională.

Stînd de vorbă cu români care locuiesc în Olanda, unii mi-au spus că, pentru ei, Crăciunul olandez nu are atmosferă. Nu ține de religie, ci le lipsesc coordonatele de bază, de context. Multora le lipsește familia fără de care mîncarea nu are același gust și le lipsesc acele elemente din copilărie cu care s-au obișnuit crescînd – acele mici rutine care poate că-i plictiseau odată. Există un confort în predictibilitate. Copiii au nevoie de rutină pentru că în ea găsesc stabilitate. Și poate că de Crăciun cu toții căutăm să fim copii încă o dată. Și deși, în esență, formula olandeză de Crăciun nu e prea diferită de formula românească într-o familie moderată, detaliile contează.

Și totuși, Crăciunul e aici. Nu-l putem amîna pentru vremuri mai bune, ideale. Detaliile deoparte – poate cu atît mai mult anul acesta, avem nevoie să vedem partea cea plină. Sîntem aici acum, sîntem în viață. Și în trecut, în timpuri precreștine, această perioadă era un punct de trecere, odată cu solstițiul de iarnă. O sărbătoare păgînă, fără îndoială, reprezenta momentul de tranziție de la întuneric spre lumină. Odată trecut pagul, ziua e iar în creștere și va fi iarăși primăvară. Natura ciclică a existenței noastre e aceeași ca și atunci, nealterată. Iisus a fost un dar, și un dar e și Crăciunul ăsta. Sărbătorind, creăm un spațiu de apreciere pentru tot ce avem acum. Și un an așa de complicat cu atît mai mult relevează un sens comun. Unul în care nevoia de căldură și răgaz, de a lăsa armele jos și a ne simți în siguranță, de a fi înțeleși și acceptați, și mai ales nevoia de iubire – e tot ce avem și e busola tuturor căutărilor noastre de „acasă”.

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.