Nu vreau cîtuși de puțin să dau apă la moară celor care își închipuie că tot ce-i rău în România vine de la fanarioți, dar „oftica“ şi „pizma“ vin, cum-necum, din greacă. „Pizmă“ vine din peísma (ciudă), iar grecescul óchtikas are acelaşi semantism cu românescul „oftică“: înseamnă „tuberculoză“ dar şi „pizmă“, „invidie“. Expresiile „respiratorii“ ale nemulţumirii – oftatul, oftul, ahtul – par şi ele înrudite cu oftica; tustrele provin din grecescul áchti, care înseamnă „jind“, „rîvnă“, „dorinţă“ (vezi „ahtiere“), dar şi suferinţa, invidia aferentă. Din aceeaşi familie par să fie şi áchos („suferinţă“, „tristeţe“), áchtos („povară“, „greutate“) şi ochtéo („prost dispus“, „morocănos“). Ceea ce ilustrează felul în care o boală de plămîni a ajuns să acopere o gamă întreagă de stări şi afecte „pectorale“. Fizio-filologic vorbind, oftatul e expresia prin excelenţă a ofticii.

Invidia e la fel de veche ca lumea, iar oftica nu a fost (nici ea!) inventată de români. Și totuși, avatarurile lor din „sud-estul“ obidit, rural, arhaic – fie că e vorba de bazinul mediteranean, de Balcani sau de America de Sud – au un ce aparte, sînt mai cu moţ. Poate din cauza unei neîncrederi fundamentale, specifice locului, în celălalt şi în autorități – de la guvern şi alte instituții de stat la facultăți, spitale, jurii şi instanţe de tot felul.

Sinonime, în fond, invidia şi oftica se deosebesc prin cîteva particularități stilistice. Invidia e centrifugă, îl vizează pe invidiat, tinde către el (vreau şi eu ce are celălalt), oftica e centripetă, e orientată către sinele ofticos (eu nu am oricum, să nu aibă nici celălalt). Dacă oftica e resemnată, defetistă, staţionară, invidia predispune la acțiune, e voluntară şi dinamică. Invidia e pragmatică, oftica e nestrămutată, „principială“. Invidia e cerebrală, vizuală (din latinescul in-video – a privi cu ochi rău, a deochea), oftica e viscerală, pneumatică, ţine, ar spune Noica, de „suflețel“. Invidia e latină, oftica e greacă. Exagerînd niţel, invidia e catolică, oftica e ortodoxă (nu că vreuna dintre ele ar fi creştinească).

Remarcăm în treacăt bogăția morfologică a „pizmei“ și a „ofticii“, în limba română. Avem substantivele pizmă, pizmăluire, pizmășie, pizmuire, verbele a pizmălui, pizmi, pizmui, pizmuluí şi, mai ales, adjectivele pizmaș, pizmăreț, pizmășesc, pizmătar/pizmătărea, pizmătareț, pizmătăreț, pizmătarnic, pizmătăresc, pizmător, pizmitor, pizmos, pizmuitor. Şi ofticare, oftică, oftigă, ohtică, osfică; a se oftica, oftici, oftigi, osfica; ofticigit, ofticos, oftigos, osfigos.

Ingenioasă şi imprevizibilă, limba română oferă şi un antidot pentru oftică. Exorcizată prin diminutivare şi convertită coregrafic, „oftica“ devine „ofticuţă“, un dans popular muntenesc, un fel de horă care se joacă încet. 

Ilustrație de Ion BARBU