Cînd a apărut Dilema, în 1993, în redacția noastră singura cucerire a tehnologiei care ne ajuta întru facerea revistei era o mașină de scris veche. Cînd am primit cadou, de la Fundația Soros (da, am fost „sorosiști“, dar numai o dată, demult), un Apple pe care să ne machetăm revista, am simțit brusc cum intră în încăpere aerul societății postindustriale. Și după aia am avut și-un PC conectat la Internet, pe vremea lui Windows 3.11. Dar viața noastră se desfășura, atunci, offline. Era vremea cînd directorul SRI, Virgil Măgureanu, spunea că Internetul pune în pericol siguranța națională, așa că e mai bine ca România să nu se conecteze.

Se discuta mult despre „intrarea noastră în Europa“, dar nu era deloc clar dacă – și cum – chiar se va întîmpla. Asta era, mi se pare, marea dilemă a societății românești: o să devenim un stat european, democratic și civilizat („ca-n Occident“, cum se tot repeta atunci), sau vom rămîne într-un soi de „zonă gri“ ori, și mai rău, în sfera de influență a Rusiei? Ori poate vom fi o „Elveție a Estului“ – căci s‑a avansat și această ipoteză – care să se țină pe picioarele ei, în afara marilor blocuri geopolitice. Gazetele vremii își trăiau viața pe hîrtie și publicul le cumpăra masiv, după gusturi și preferințe politice, pentru a se ține la curent cu „actualitatea“. Mulți ani am avut parte doar de televiziunea de stat (obedientă față de Putere). Presa străină ajungea greu în România și era citită de puțină lume, dar cîteva posturi de radio străine (Europa Liberă, BBC, Deutsche Welle, RFI) aveau birouri la București și ne ofereau deschiderea spre lume de care aveam atîta nevoie după căderea comunismului. Opțiunea europeană a fost discutată într-o celebră reuniune, la Snagov (1995), cînd toate partidele politice au decis că trebuie s-o luăm spre Vest, spre Uniunea Europeană. Inclusiv Partidul România Mare, naționalist și xenofob, care edita atunci o revistă de mare succes (vîndută în sute de mii de exemplare), în care temele predilecte erau „ungurii vor să ne ia Ardealul“ și „Occidentul ne distruge identitatea națională“. Aceleași teme ridicate la pătrat (plus alte scenarii și conspirații împotriva bunului și blîndului popor român, bașca eternul subiect al „complotului mondial evreiesc“) erau prezente în revista Europa (da, chiar așa se numea), editată de un fost securist.

Sîntem, de ani buni, în Uniunea Europeană și în NATO. Dilema de la începutul anilor 1990, pare-se, s-a rezolvat. Dar sîntem și conectați, viața noastră se desfășoară în bună parte online. Cîteva milioane dintre noi au intrat în Europa de-a dreptul, plecînd din țară. Și vorbesc pe Skype ori pe WhatsApp cu bunicile rămase acasă. Tehnologia 5G o să ajungă cu semnalul pînă în WC-urile din curțile satelor noastre strămoșești (oare la asta s-o fi referit Virgil Măgureanu atunci?…). E limpede că intrarea noastră în Uniunea Europeană a adus în societatea românească un spor consistent de civilizație și modernizare, chiar dacă avem încă de recuperat decalaje istorice. Dar chiar sîntem o democrație adevărată și un stat de drept? Era cît pe-aci să ne trezim, acum doi-trei ani, cu statul de drept tuns frumos, regulamentar, după modelul unui grup de oameni de la putere. Căci, la zece ani după intrarea în UE, omul recent, omul fără însușiri, omul fără dileme („La limită, omul fără dileme e Big Brother, Şeful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap că poate greşi, că poate fi monstruos, că e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decît ceea ce ştiinţa lui cubică, de beton, îi dictează să facă“ – Andrei Pleșu) și alte  asemenea prototipuri „și-au dat mîna peste țară“. „Dezbaterea“ s-a mutat pe Facebook, al cărui mod de funcționare mizează pe comentarii iuți și nervoase, nu pe argumente raționale. Iar mediul online și Facebook sînt vehicule bune pentru Sputnik ori pentru tot felul de site-uri românești care au în titulatură „news“ și răspîndesc – mult mai repede și mai eficient decît presa tipărită – cioburile sărite din revistele România Mare și Europa de odinioară.

Da, sîntem în UE (care însă nu pare să se simtă prea bine). Am intrat scuipînd în sîn și ținînd degetele încrucișate la spate. Dar, adesea, uitîndu-mă la slaba calitate umană și intelectuală a multor politicieni români de vîrf (și la incapacitatea lor de a proiecta politici serioase de modernizare), mă gîndesc că, deși în sinea lor mică reciclează aceleași clișee despre „identitatea noastră națională“, ei se uită, de nevoie, zîmbind spre Bruxelles (good evening, bonsoir, nice to meet you), iar apoi întorc spatele și zic (cu ochii-n telefonul inteligent, să vadă dacă-ntre timp i-a sunat cineva de la Partid), precum în povestea lui Marin Preda: „Pe mă-ta de zăltat“. Și-și văd de treabă. E o dilemă?